Factor de necroză tumorală TNF-alfa

Informaţii generale şi recomandări pentru determinarea TNF-α

TNF (tumor necrosis factor) este o citokină proinflamatorie al cărui nume derivă din capacitatea de a distruge celulele tumorale şi de a induce necroza hemoragică în tumorile transplantate la şoarece⁵.

TNF-α (casectina) şi TNF-β (limfotoxina) au fost descrise iniţial ca factori citotoxici produşi de macrofage şi respectiv de limfocite; ulterior s-a descoperit că TNF-α şi TNF-β sunt două proteine care prezintă omologie la 34% din secvenţele de aminoacizi^3;5. Ambii mediatori acţionează asupra celulelor ţintă prin aceeaşi receptori şi din acest motiv au efecte biologice similare, dar nu identice.

Gena pentru TNF-α este localizată pe cromozomul 6. In condiţii de denaturare TNF-α este o proteină de 17 kDa, neglicozilată. Forma biologic activă a TNF-α este cea de trimer. Pe lângă această formă solubilă există şi o formă legată de membrană (28 kDa), situată pe suprafaţa celulelor producătoare de TNF-α şi care serveşte drept pool pentru forma solubilă, generată prin clivare proteolitică³.

TNF-α este produs nu numai de macrofage şi monocite, ci şi de limfocite, mastocite, neutrofile, keratinocite, astrocite, microglii, celule musculare netede şi unele linii celulare tumorale⁵. Cantităţi mari de TNF sunt eliberate la contactul macrofagelor, limfocitelor T CD4+ şi a celulelor natural-killer (NK) cu lipopolizaharidele, produşii bacterieni şi interleukina 1³.

TNF-α acţionează direct prin doi receptori de suprafaţă distincţi, denumiţi TNFR I şi TNFR II, având greutăţi moleculare diferite^3;4;5. Aceşti receptori pot fi identificaţi pe toate tipurile de celule, cu excepţia eritrocitelor. Porţiuni ale acestor receptori sunt clivate de către proteaze şi ajung în mediul extracelular formând receptori solubili; aceştia acţionează ca inhibitori endogeni de TNF-α şi reglează astfel nivelul de TNF-α extracelular⁴.

Legarea TNF-α de receptor determină modificări conformaţionale în structura receptorului, care conduc la activarea în cascadă a transcripţiei altor proteine implicate în proliferarea celulară, răspunsul inflamator şi apoptoza celulară. TNF-α poate avea o acţiune locală paracrină (creşterea locală a concentraţiei TNF poate cauza semnele cardinale ale inflamaţiei: roşeată, durere, căldură şi tumefacţie) sau poate acţiona la distanţă, asemenea hormonilor endocrini⁵. Datorită prezenţei receptorilor săi în majoritatea ţesuturilor, TNF-α exercită o varietate largă de efecte biologice:

• efecte citolitice şi citostatice asupra celulelor tumorale;
• efect chemotactic asupra neutrofilelor³;
• creşte permeabilitatea la nivelul celulelor endoteliale din regiunea cu inflamaţie; acestea nu determină numai acumularea de celule imune ci are impact şi asupra procesului de coagulare;
• activează diverse procese metabolice din celulele musculare si adipocite pentru a furniza energia necesară reacţiei inflamatorii¹;
• la nivelul macrofagelor stimulează fagocitoza şi producerea de prostaglandina E2;
• la nivelul altor ţesuturi creşte rezistenţa la insulină;
• activează osteoclastele, deci stimulează resorbţia osoasă;
• este factor de creştere pentru fibroblaşti şi stimulează sinteza de colagenază;
• intensifică proliferarea limfocitelor T după stimularea cu interleukina 2³;
• determină anorexie şi febră, acţionand ca un pirogen endogen¹;
• este responsabil pentru sindromul de casexie asociat cu procesele maligne şi cu majoritatea infestărilor parazitare⁵.

Determinarea nivelului seric de TNF-α constituie un marker pentru răspunsul inflamator sistemic (SIRS) asociat cu sepsisul, traumatismele şi insuficienţa cardiacă. Anumite studii au indicat asocierea concentraţiei de TNF-α în lichidul cefalorahidian cu gradul de activitate în scleroza multiplă; pe de altă parte, determinarea TNF-α ar putea fi utilă în diferenţierea meningitei bacteriene de alte cauze de meningită¹.

Studiile efectuate pe animale au arătat că TNF-α este implicat în patogenia poliartritei reumatoide şi a bolilor inflamatorii intestinale, datorită efectului proinflamator exercitat prin activarea celulelor endoteliale şi inducerea chemotaxiei neutrofilelor. Din acest motiv, tratamentul acestor afecţiuni include şi inhibitori ai TNF-α: fie anticorpi monoclonali anti- TNF-α (infliximab, adalimubab), fie proteine de fuziune anticorp-receptor, respectiv TNFRII-IgG1 (etanercept)⁵.

Nivelul TNF-α poate fi utilizat în diagnosticarea unor afecţiuni imune şi în monitorizarea tratamentelor, doar în corelaţie cu date clinice şi paraclinice complementare².

Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate) sau postprandial².

Specimen recoltat – sânge venos².

Recipient de recoltare – vacutainer fara anticoagulant, cu/fara gel separator².

Cantitate recoltată – minim 0.5 mL ser².

Cauze de respingere a probei – specimen intens hemolizat, icteric, lipemic sau contaminat bacterian; probe care nu au sosit la laborator congelate².

Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare cât mai repede după formarea completă a coagulului, iar proba va fi imediat congelată la -20°C; probele recoltate în afara punctelor laboratorului vor fi transportate în recipientul destinat probelor congelate².

Stabilitate probă – serul este stabil 1 lună la -20°C; nu decongelaţi/recongelaţi².

Metodă – metoda imunochimică cu detecţie prin chemiluminiscenţă (CLIA)².

Valori de referinţă¹ – < 8.1pg/ml².

Interpretarea rezultatelor

Niveluri crescute de TNF-α se înregistrează în sepsis, traumatisme, boli autoimune şi inflamatorii cronice (artrita reumatoidă, spondilita ankilopoetica, boala Crohn, psoriazis), boli infecţioase şi rejetul de grefă².

Bibliografie