Anticorpi anti-hipofizari (lob anterior)

Informații generale

Din punct de vedere anatomic, glanda hipofiză este formată din doi lobi- anterior și posterior. În porțiunea anterioară (sau frontală), sunt sintetizați hormonul de creștere (GH), adrenocorticotrofina (ACTH), hormonul de stimulare a tiroidei (TSH), hormonul luteinizant (LH), hormonul foliculostimulant (FSH) și prolactina (PL). Acești hormoni contribuie la reglarea creșterii osoase, a masei musculare, a răspunsului organismului la stres, glucozei din sânge,  ratei cu care organismul folosește energia (ritmul metabolic), a dezvoltării caracteristicilor sexuale secundare, fertilității și producției de lapte. Aceștia exercită anumite țesuturi “țintă” din  organism, inclusiv glanda tiroidă, glandele suprarenale, ovarele (femei) și testiculele (bărbați)¹.

Hipofizita, o boală inflamatorie cronică a glandei pituitare, poate produce hipopituitarism și diabet insipid central și este clasificată în funcție de etiologie în forme primare sau secundare. În timp ce cauza hipofizitei primare este neclară, hipofizita secundară poate apărea din mai multe boli sistemice, selare și paraselare, inclusiv tumori, care sunt însoțite de inflamație, la nivelul glandelor pituitare.

Medicamentele de tipul inhibitorii punctelor de control imun (ICI) pot induce, de asemenea, hipofizita secundară. Au fost evidentiate patru subtipuri de hipofizită primară, clasificate pe baza caracteristicile histologice: limfocitară, granulomatoasă, xantomatoasă și necrozantă. Hipofizita limfocitară, numită și hipofizită autoimună, este cea mai frecventă și se caracterizează prin infiltrarea limfocitelor la nivelul glandei pituitare.

Hipofizita limfocitară este clasificată în continuare în funcție de zona de inflamațiea glandei hipofize, în: adenohipofizită limfocitară (LAH), infundibulo-neurohipofizită limfocitară (LINH) și panhipofizită limfocitară. Diagnosticul de certitudine al hipofizitei primare necesită biopsie hipofizară. Cu toate acestea, ele sunt invazive și nu întotdeauna efectuate în practica clinică. În prezent, nu există biomarkeri specifici de diagnostic pentru hipofizita primară, deși mai multe studii au raportat autoantigene candidate, inclusiv α-enolaza, hormon de creștere (GH), factorul specific al glandei pituitare (PGSF), PGSF2, secretogranina Ⅱ, somatomamotropină corionică, diferite analize cromozomiale etc.

Pacienții cu LAH prezintă infiltrație de limfocite în glandele pituitare anterioare și un deficit parțial sau complet de hormoni hipofizari anterioari, în principal hormonul adrenocorticotrop (ACTH), urmat de hormonul de stimulare a tiroidei (TSH), gonadotropine și prolactină. În LAH, răspunsul autoimun, inclusiv auto-anticorpi și celulele T activate, se crede că este direcționat împotriva celulelor pituitare anterioare. Dezvoltarea LAH este asociată cu sarcina, fiind deci  mai frecventă la femei.

Afectarea autoimuna hipofizară poate fi diagnosticată prin demonstrarea unor  răspunsurilor imune îndreptate împotriva glandei pituitare a pacientului. Din punct de vedere clinic, acestea sunt în prezent evaluate în laboratoar prin măsurarea de anticorpi hipofizari serici, prin tehnici morfologice sau moleculare. Tehnica moleculară este utilizată atunci când autoantigenul vizat este deja unul clasificat/cunoscut. În acest caz, autoantigenul poate fi purificat sau sintetizat și anticorpii împotriva acestuia măsurați prin tehnici cantitative cum ar fi MS urmată de imunoprecipitare^3,4.

Detectarea anticorpilor hipofizari circulanți se bazează pe tehnici morfologice, cum ar fi imunofluorescența indirectă. Anticorpii antihipofizari, măsurați prin imunofluorescență indirectă, sunt biomarkeri ai prezenței de autoanticorpi îndreptați împotriva glandei pituitare și sunt detectați cu o frecvență mai mare în cazurile unor afecțiuni hipofizare autoimune, în special ai hipofizitelor diagnosticate post biopsie⁵.

Recomandări pentru determinarea anticorpilor anti-hipofizari (lob posterior)

• Diagnosticul bolilor inflamatorii cronice ce afectează lobul anterior hipofizar

Specimen recoltat – sânge venos⁴

Prelucrare necesară după recoltare – Proba se centrifughează și se alicotează serul⁴.

Metodă – imunofluorescență indirectă⁴

Bibliografie

1. El Sayed SA, Fahmy MW, Schwartz J. (2021). Physiology, Pituitary Gland. [Updated 2021 May 9]. In: StatPearls [Internet]. Treasure Island (FL): StatPearls Publishing; [online]: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK459247/ (Accesat la data de 19.12.2021)
2. Iwama, S., & Arima, H. (2020). Anti-pituitary antibodies as a marker of autoimmunity in pituitary glands. Endocrine journal, 67(11), 1077–1083. https://doi.org/10.1507/endocrj.EJ20-0436
3. Patti G., Calandra E., De Bellis A., Gallizia A., Crocco M., Napoli F., Allegri A.M.E., Thiabat H.F., Bellastella G., Maiorino M.I., Garrè M.L., Parodi S., Maghnie M., di Iorgi N. (2020). Antibodies Against Hypothalamus and Pituitary Gland in Childhood-Onset Brain Tumors and Pituitary Dysfunction. Frontiers in Endocrinology, vol 11, pp 16, DOI=10.3389/fendo.2020.00016.
4. Ricciuti, A., De Remigis, A., Landek-Salgado, M. A., De Vincentiis, L., Guaraldi, F., Lupi, I., Iwama, S., Wand, G. S., Salvatori, R., & Caturegli, P. (2014). Detection of pituitary antibodies by immunofluorescence: approach and results in patients with pituitary diseases. The Journal of clinical endocrinology and metabolism, 99(5), 1758–1766. https://doi.org/10.1210/jc.2014-1049
5. Kobayashi T, Iwama S, Sugiyama D, et al (2021). Anti-pituitary antibodies and susceptible human leukocyte antigen alleles as predictive biomarkers for pituitary dysfunction induced by immune checkpoint inhibitors Journal for ImmunoTherapy of Cancer;9:e002493. doi: 10.1136/jitc-2021-002493