Toxocara spp – Anticorpi (Immunoblot) în ser/LCR

Informații generale

Oxocariaza este o boală parazitară zoonotică cauzată de nematodul Toxocara, identificat sub forma a două specii: Toxocara canis și Toxocara cati. Ouăle de Toxocara sunt prezente în fecalele animalelor infectate și, odată ajunse în mediu, devin infecțioase în decurs de 2 până la 4 săptămâni. Oamenii sunt gazde accidentale și se infectează pe cale orală¹. Deși mai puțin frecvente, indivizii pot avea toxocariază și consumând carne crudă de la animalele infectate. După ingestie, ouăle de Toxocara eclozează și larvele sunt eliberate, iar acestea pot pătrunde în peretele intestinal, ajung în fluxul sanguin și pot migra către diferite țesuturi (de exemplu, ficat, inimă, plămâni, creier, mușchi, ochi). Deși larvele Toxocara nu suferă nicio dezvoltare ulterioară în aceste locuri, ele pot provoca reacții inflamatorii locale severe care stau la baza toxocariazei^1-3.

În timp ce majoritatea persoanelor infectate nu prezintă niciun simptom, cele două prezentări clinice primare ale toxocariazei sunt larva migrantă viscerală (toxocariaza viscerală) și larva migrantă oculară (toxocariaza oculară)⁴. Manifestările toxocariazei reflectă sarcina parazitară, răspunsul imun și inflamația rezultată. Simptomele larvei migrante pot fi caracterizate de sindromul Loffler (febră, tuse, respirație șuierătoare, dureri abdominale), hepatomegalie, eozinofilie sau probleme oculare ireversibile. Rar, larvele migrează către sistemul nervos central, provocând meningoencefalită eozinofilă sau ducând la formarea de granulom. Larvele pot migra și pătrunde la nivel ocular, rezultând toxocariază oculară, care poate duce la cicatrizarea retinei, scăderea vederii și leucocorie^5,6.

Un studiu recent al seroprevalenței Toxocara din Statele Unite a arătat că aproximativ 5% din populația SUA este infectată cu Toxocara. La nivel global, toxocariaza se găsește în multe țări, iar ratele de prevalență pot ajunge până la 40%, în special în regiunile tropicale unde ouăle rămân viabile în sol. Copiii și adolescenții cu vârsta sub 20 de ani, precum și proprietarii de câini, prezintă un risc mai mare de infecție^7,8.

Diagnosticul infecțiilor cu Toxocara implică obținerea unui istoric clinic și de expunere relevant și se bazează pe detectarea anticorpilor împotriva speciilor Toxocara. Eozinofilia poate fi, de asemenea, prezentă, mai frecvent în toxocarioza viscerală. În prezent, testarea anticorpilor este singurul mijloc de confirmare a unui diagnostic clinic^1,9.

 Recomandări pentru determinarea anticorpilor Toxocara spp

• Diagnosticul infecției cu Toxocara^1-9

Specimen recoltat – sânge venos⁴

Volum proba: 2ml

Prelucrare necesară după recoltare – Proba se centrifughează 10 minute la 3000 rpm⁸.

Metodă – Western blott^5,8

Valori de referință

Negativ

Pozitiv: prezența unui model caracteristic de bandare ( un grup de 4 benzi în zona cu greutate moleculară mică la 24, 28, 30 și 35 kDa și un grup de 3 benzi în zona cu greutate moleculară mai mare la 132, 147 și 200 kDa)⁷.

Bibliografie

1. Nicoletti A. (2013). Toxocariasis. Handbook of clinical neurology, 114, 217–228. https://doi.org/10.1016/B978-0-444-53490-3.00016-9
2. Macpherson C. N. (2013). The epidemiology and public health importance of toxocariasis: a zoonosis of global importance. International journal for parasitology, 43(12-13), 999–1008. https://doi.org/10.1016/j.ijpara.2013.07.004
3. Artinyan, E., Uysal, H. K., Akgul, O., Altiparmak, S., & Oner, Y. A. (2014). Research on Toxocara canis antibodies obtained from patients with eosinophilia. Indian journal of medical microbiology, 32(4), 383–386. https://doi.org/10.4103/0255-0857.142239
4. Morales, O. L., Lopez, M. C., Nicholls, R. S., & Agudelo, C. (2002). Identification of toxocara canis antigens by Western blot in experimentally infected rabbits. Revista do Instituto de Medicina Tropical de Sao Paulo, 44(4), 213–216. https://doi.org/10.1590/s0036-46652002000400006
5. Magnaval, J. F., Malard, L., Morassin, B., & Fabre, R. (2002). Immunodiagnosis of ocular toxocariasis using Western-blot for the detection of specific anti-Toxocara IgG and CAP for the measurement of specific anti-Toxocara IgE. Journal of helminthology, 76(4), 335–339. https://doi.org/10.1079/JOH2002143
6. Rudzińska, M., Kowalewska, B., & Sikorska, K. (2017). Clinical usefulness of Western blotting and ELISA avidity for the diagnosis of human toxocariasis. Parasite immunology, 39(1), 10.1111/pim.12400. https://doi.org/10.1111/pim.12400
7. Bellanger, A. P., Humbert, P., Gavignet, B., Deschaseaux, A. D., Barisien, C., Roussel, S., Millon, L., Aubin, F., & Piarroux, R. (2010). Comparative assessment of enzyme-linked immunosorbent assay and Western blot for the diagnosis of toxocariasis in patients with skin disorders. The British journal of dermatology, 162(1), 80–82. https://doi.org/10.1111/j.1365-2133.2009.09411.x
8. Jin, Y., Shen, C., Huh, S., Sohn, W. M., Choi, M. H., & Hong, S. T. (2013). Serodiagnosis of toxocariasis by ELISA using crude antigen of Toxocara canis larvae. The Korean journal of parasitology, 51(4), 433–439. https://doi.org/10.3347/kjp.2013.51.4.433
9. Fillaux, J., & Magnaval, J. F. (2013). Laboratory diagnosis of human toxocariasis. Veterinary parasitology, 193(4), 327–336. https://doi.org/10.1016/j.vetpar.2012.12.028