Informații generale
Anticorpii anticardiolipinici aparțin grupului anticorpilor antifosfolipidici specifici pentru fosfolipidele anionice (încărcate negativ), componente ale membranelor celulare1. Fosfolipidele anionice (de exemplu, fosfatdilserina) sunt localizate pe suprafața citoplasmatică a membranei în timp ce fosfolipodele neutre (cum ar fi fosfadilcolina) se găsesc predominant la suprafața externă.
Fosfolipidele membranare participă la anumite procese celulare importante cum ar fi schimbul transmembranar de metaboliți și transferul de semnale moleculare; servesc de asemenea ca platforme pentru constituirea complexelor proteine-lipide. Activarea celulară este însoțită adesea de mobilizarea fosfolipidelor anionice către suprafața externă a membranei. De exemplu, în cursul procesului de coagulare fosfadilserina este translocată de pe fața internă a membranei trombocitare oferind o suprafața de asamblare pentru complexul protrombinazei care catalizează generarea de trombină.
Complexele formate de fosfolipidele anionice și proteinele plasmatice endogene furnizează epitopi pentru anticorpii naturali. În mod normal, plasma conține concentrații scăzute de astfel de autoanticorpi de tip IgG ce prezintă o afinitate moderată. Nivelurile patologice sunt consecința pierderii toleranței imunologice și a producției excesive de autoanticorpi2.
Cardiolipina este un fosfolipid acid, derivat din glicerol și a fost pentru prima dată izolată în 1941 din cordul bovin, de unde provine și denumirea sa1.
Anticorpii anticardiolipinici sunt adesea prezenți la persoanele cu sindrom antifosfolipidic (Hughes). Acesta constituie o boală autoimună caracterizată prin repetate tromboze arteriale și venoase, sarcini pierdute recurent și/sau trombocitopenie asociate cu prezența anticorpilor anticardiolipinici, a anticoagulantului lupic sau a anticorpilor anti-β2 glicoproteina-1. Există 2 forme clinice de sindrom antifosfolipidic: primar (53% din cazuri) sau în asociere cu alte afecțiuni autoimune (LES, sindrom Sjögren, sclerodermie, boală mixtă de țesut conjunctiv, artrită reumatoidă, artrită psoriazică, vasculite, boala Crohn, etc.)3.
Majoritatea anticorpilor anticardiolipinici recunosc drept țintă antigenică β2 glicoproteina 1, exprimată pe suprafața celulelor endoteliale și a trombocitelor. Autoanticorpii anti-β2 glicoproteina 1 activează celula endotelială, monocitele și trombocitele, având un efect procoagulant4.
Testul de aglutinare VDRL folosit de mult timp în diagnosticul sifilisului, se bazează pe detectarea anticorpilor anticardiolipinici. Un VDRL repetat pozitiv în absența TPHA exclude diagnosticul de sifilis și impune continuarea investigațiilor în vederea identificării unui posibil sindrom antifosfolipidic.
Testele imunoenzimatice pentru detectarea anticorpilor anticardiolipinici sunt de 100 ori mai sensibile decât testul VDRL și generează mult mai multe rezultate pozitive.
Criteriile pentru diagnosticul de laborator al sindromului antifosfolipidic includ prezența anticoagulantului lupic, a anticorpilor anticardiolipinici de tip IgG și/sau IgM în titruri moderate sau crescute (>40 GPL, >40 MPL sau >percentila 99 a limitei superioare de referință) sau a anticorpilor anti-β2 glicoproteina-1 de tip IgG și/sau IgM (în titruri >percentila 99 a limitei superioare de referință). Pentru oricare din acești anticorpi trebuie să existe cel puțin două rezultate pozitive obținute la un interval de minim 12 săptămâni. Anticorpii anticardiolipinici și anticorpii anti-β2 glicoproteina-1 de tip IgA nu au fost incluși în criteriile de diagnostic datorită lipsei lor de specificitate5.
În general, anticorpii anticardiolipinici sunt mai sensibili decât anticoagulantul lupic pentru detectarea sindromului antifosfolipidic. Anticorpii sunt prezenți la 80-90% din pacienții cu sindrom antifosfolipidic, având o frecvență de cinci ori mai mare în această afecțiune decât anticoagulantul lupic. Cu toate acestea, anticoagulantul lupic este considerat a fi mai specific decât anticorpii anticardiolipinici6.
Recomandări pentru determinarea anticorpilor anticardiolipinici – episoade de tromboză venoasă sau arterială, survenite în special la pacienți tineri, în absența oricărui diagnostic alternativ sau a altei etiologii trombotice; avorturi spontane, naștere prematură sau naștere de făt mort (cu făt morfologic normal); evaluarea riscului trombotic la pacienții diagnosticați cu boli de țesut conjunctiv; evaluarea unei trombocitopenii neexplicabile; test VDRL pozitiv în absența TPHA3;5.
Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate) sau postprandial (după mese)7.
Specimen recoltat – sânge venos7.
Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant cu/fără gel separator7.
Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare7.
Volum probă – minim 0.5 mL ser7.
Cauze de respingere a probei – ser intens hemolizat, lipemic sau puternic contaminat bacterian7.
Stabilitate probă – serul separat este stabil minim 7 zile la 4°C; timp mai îndelungat la -20 °C2;7.
Metodă – imunochimică cu detecție prin chemiluminiscență (CLIA). Antigenul folosit este o cardiolipină înalt purificată împreună cu β2 glicoproteina 1 umană nativă. Sunt detectați separat anticorpii anticardiolipinici de IgG și IgM. Aceștia pot fi solicitați individual, împreună sau în cadrul Profilului sindrom antifosfolipidic7.
Domeniu de măsurare
2-280 GPL/mL și respectiv 2-255 GPL/mL7.
Intervale de referință
Anticorpii anticardiolipinici IgG Anticorpii anticardiolipinici IgM
Negativ: < 20 GPL/mL Negativ: < 13 MPL/mL
Slab pozitiv: 20-39.9 GPL/mL Echivoc: 13-14.9 MPL/mL
Pozitiv: 40-79.9 GPL/mL Slab pozitiv: 15-39.9 MPL/mL
Intens pozitiv: ≥ 80 GPL/mL Pozitiv: 40-79.9 MPL/mL
Intens pozitiv: ≥ 80 GPL/mL
Pentru sindromul antifosfolipidic sunt semnificative valori >40 GPL și respectiv >40 MPL, obținute la 2 determinări, efectuate la un interval de minimum 12 săptămâni5;7.
Limite și interferențe
Anticorpii anticardiolipinici pot fi depistați și la indivizi sănătoși din populația generală, IgM fiind mai frecvent întâlniți (9.4%) în comparație cu IgG (6,5 %). Incidența acestor anticorpi este și mai mare în sarcina normală, unde rata de detecție poate atinge 17% pentru IgM și respectiv 10.6% pentru IgG. Mulți din acești anticorpi sunt tranzitorii și nu se asociază cu sindrom antifosfolipidic6.
De asemenea, acești autoanticorpi pot fi prezenți și în infecții de tip hepatită C, malarie, boală Lyme, sifilis, infecție HIV, leucemii, tumori solide și frecvent în ciroze alcoolice.
Datorită acestor factori, diagnosticul de sindrom antifosfolipidic nu trebuie stabilit pe baza unei singure determinări. Specificitatea anticorpilor anticardiolipinici pentru sindromul antifosfolipidic crește cu titrul și este mai mare pentru IgG decât pentru IgM1.
Bibliografie
- Ras R. Antiphospholipid antibodies: immunological aspects. In Clinical Immunology 112, 127-128. 2004. Ref Type: Journal (Full).
- Mayo Clinic, Mayo Medical Laboratories. Reference Laboratory Services for Health Care Organizations. Phospholipid (Cardiolipin) Antibodies IgG, IgM, Serum. www.mayomedicallaboratories.com. 2013. Ref Type: Internet Communication.
- Bontas E,.Khamashata M.A, Bartos D, et.al. Noile criterii de clasificare pentru sindromul antifosfolipidic Hughes. În Viața medicală , 7-6. 2006. Ref Type: Journal (Full).
- Meroni Pl., Raschi E, Testoni C, Borghi Mo. Endothelial cell activation by antiphospholipid antibodies. In Clin.Immunol 112, 169-174, 2004. Ref Type: Journal (Full).
- Miyakis S, Lockshin MD, Atsumi T, et al: International consensus statement on an update of the classification criteria for definite antiphospholipid syndrome (APS). In J Thromb Haemost 2006;4:295-306.
- Laboratory Corporation of America.Directory of Services and Interpretive Guide. Anticardiolipin Antibodies (ACA), IgG, IgM, Quantitative. www.labcorp.com . 2013. Ref Type: Internet Communication.
- Laborator Synevo. Referințele specifice tehnologiei de lucru utilizate 2017. Ref Type: Catalog
