Virusul encefaliei de capușă (TBEV) IgG, IgM în LCR/ser

Informații generale

Encefalita transmisă de căpușe (TBE) este o infecție virală importantă a sistemului nervos central, în Europa și în mai multe regiuni din Asia. Este cauzată de subtipul Orientului Îndepărtat, siberian și european al virusului encefalitei transmise prin căpușe (TBEV). Deși boala poate fi prevenită prin vaccinare, incidența a crescut în ultimele decenii și, în consecință, reprezintă o problemă de sănătate în creștere în aproape toate țările endemice europene și asiatice¹.

După o mușcătură de căpușă infectată, replicarea TBEV are loc local. Se presupune că celulele dendritice ale pielii (celulele Langerhans) sunt primele celule implicate în replicarea virală și care transportă virusul către ganglionii limfatici locali. Din acest loc, TBEV  diseminează în țesuturile extraneurale, în special splina, ficatul și măduva osoasă, unde multiplicarea ulterioară menține viremia timp de câteva zile. În timpul fazei viremice (care corespunde clinic fazei inițiale a TBE), virusul ajunge la creier^2,3, însă nu este încă cunoscut mecanismul exact prin care TBEV trece bariera hematoencefalică.

Cele mai multe cazuri apar în perioada cea mai crescută de activitate a căpușelor, în Europa Centrală, în principal din aprilie până în noiembrie^4-6. TBE cauzată de subtipul virusului european se prezintă de obicei sub formă de meningită sau meningoencefalită și are un curs bifazic la aproximativ două treimi dintre pacienți. Până la 50% dintre pacienți au sechele pe termen lung⁶. Tratamentul se bazează pe tratarea simptomelor. Cu toate acestea, TBE poate fi prevenită cu succes, printr-un vaccin sigur și extrem de eficient⁶.

Confirmarea de rutină de laborator a infecției cu TBEV se bazează în principal pe demonstrarea existenței anticorpilor specifici în ser (și lichidul cefalorahidian), de obicei prin teste imunologice^7,8. La majoritatea pacienților, anticorpii IgM și IgG serici specifici sunt prezenți la începutul fazei meningoencefalitice a bolii. Uneori în prima probă de ser se găsesc numai anticorpii IgM împotriva TBEV. În astfel de cazuri, o a doua probă de ser trebuie testată ulterior, la o distanță de 1-2 săptămâni, deoarece un singur test pentru depistarea prezenței anticorpilor IgM nu este suficient pentru diagnostic. Anticorpii TBEV IgM pot fi detectați în ser timp de câteva luni (până la 10 luni sau chiar mai mult) după infecția acută, în timp ce anticorpii TBEV IgG persistă o viață întreagă și mediază o imunitate care previne reinfecția simptomatică^7,9. În lichidul cefalorahidian, anticorpii IgM și IgG specifici sunt detectabili cu câteva zile mai târziu decât în ​​ser și, în aproape toate cazurile, până în ziua 10^10,11.

Recomandări pentru determinarea virusului encefaliei de căpușă IgG și IgM în ser^1-11

• Evaluarea celor mai frecvente boli transmise de căpușe
• Evaluarea pacienților cu antecedente sau cu suspiciune de expunere la căpușe care prezintă febră, mialgie, cefalee, greață și alte simptome nespecifice
• Studii sero-epidemiologice ale prevalenței infecției la anumite populații

Specimen recoltat – sânge venos/ lichid cefalo-rahidian (LCR)¹¹

Prelucrare necesară după recoltare – Proba se centrifughează și se alicotează serul¹².

Volum probă – 1mL¹²

Cauze de respingere a probei ¹²

• Specimen hemolizat
• Specimen lipemic
• Specimen icteric
• Specimen transportat necorespunzător

Stabilitate probă – serul refrigerat timp de 10 zile¹²

Metodă – ELISA¹²

Valori de referință -ser

IgG: < 16 RE/ml

IgM: < 0,8 Ratio

Limite și interferențe

Este necesară, de asemenea, atenție la interpretarea serologiei TBE la pacienții cu meningoencefalită sau meningită care au fost vaccinați împotriva TBE. În majoritatea cazurilor pacienților care au efectuat vaccinul, răspunsul serologic este diferit de cele găsite la persoanele nevaccinate cu TBE. Aceste cazuri se caracterizează printr-o dezvoltare întârziată a răspunsului IgM specific (în timpul săptămânii inițiale a fazei meningoencefalitice a anticorpilor IgM specifici TBE nu sunt de obicei detectabili) asociată cu o creștere rapidă a anticorpilor specifici IgG serici^14,15. Pentru un diagnostic fiabil al TBE la persoanele vaccinate anterior împotriva TBE, este necesară demonstrarea producției intratecale de anticorpi TBEV¹¹.

Bibliografie

1. Süss J. (2011). Tick-borne encephalitis 2010: epidemiology, risk areas, and virus strains in Europe and Asia-an overview. Ticks and tick-borne diseases, 2(1), 2–15. https://doi.org/10.1016/j.ttbdis.2010.10.007
2. Růžek, D., Dobler, G., & Donoso Mantke, O. (2010). Tick-borne encephalitis: pathogenesis and clinical implications. Travel medicine and infectious disease, 8(4), 223–232. https://doi.org/10.1016/j.tmaid.2010.06.004
3. Mandl C. W. (2005). Steps of the tick-borne encephalitis virus replication cycle that affect neuropathogenesis. Virus research, 111(2), 161–174. https://doi.org/10.1016/j.virusres.2005.04.007
4. Mansfield, K. L., Johnson, N., Phipps, L. P., Stephenson, J. R., Fooks, A. R., & Solomon, T. (2009). Tick-borne encephalitis virus – a review of an emerging zoonosis. The Journal of general virology, 90(Pt 8), 1781–1794. https://doi.org/10.1099/vir.0.011437-0
5. Lindquist, L., & Vapalahti, O. (2008). Tick-borne encephalitis. Lancet (London, England), 371(9627), 1861–1871. https://doi.org/10.1016/S0140-6736(08)60800-4
6. Kaiser R. (2008). Tick-borne encephalitis. Infectious disease clinics of North America, 22(3), 561–x. https://doi.org/10.1016/j.idc.2008.03.013
7. Saksida, A., Duh, D., Lotric-Furlan, S., Strle, F., Petrovec, M., & Avsic-Zupanc, T. (2005). The importance of tick-borne encephalitis virus RNA detection for early differential diagnosis of tick-borne encephalitis. Journal of clinical virology : the official publication of the Pan American Society for Clinical Virology, 33(4), 331–335. https://doi.org/10.1016/j.jcv.2004.07.014
8. Ludolfs, D., Reinholz, M., & Schmitz, H. (2009). Highly specific detection of antibodies to tick-borne encephalitis (TBE) virus in humans using a domain III antigen and a sensitive immune complex (IC) ELISA. Journal of clinical virology : the official publication of the Pan American Society for Clinical Virology, 45(2), 125–128. https://doi.org/10.1016/j.jcv.2009.03.016
9. Hofmann, H., Kunz, C., Heinz, F. X., & Dippe, H. (1983). Detectability of IgM antibodies against TBE virus after natural infection and after vaccination. Infection, 11(3), 164–166. https://doi.org/10.1007/BF01641297
10. Günther, G., Haglund, M., Lindquist, L., Sköldenberg, B., & Forsgren, M. (1997). Intrathecal IgM, IgA and IgG antibody response in tick-borne encephalitis. Long-term follow-up related to clinical course and outcome. Clinical and diagnostic virology, 8(1), 17–29. https://doi.org/10.1016/s0928-0197(97)00273-0
11. Bogovic, P., & Strle, F. (2015). Tick-borne encephalitis: A review of epidemiology, clinical characteristics, and management. World journal of clinical cases, 3(5), 430–441. https://doi.org/10.12998/wjcc.v3.i5.430
12. Barp, N., Trentini, A., Di Nuzzo, M., Mondardini, V., Francavilla, E., & Contini, C. (2020). Clinical and laboratory findings in tick-borne encephalitis virus infection. Parasite epidemiology and control, 10, e00160. https://doi.org/10.1016/j.parepi.2020.e00160
13. Stiasny, K., Aberle, J. H., Chmelik, V., Karrer, U., Holzmann, H., & Heinz, F. X. (2012). Quantitative determination of IgM antibodies reduces the pitfalls in the serodiagnosis of tick-borne encephalitis. Journal of clinical virology : the official publication of the Pan American Society for Clinical Virology, 54(2), 115–120. https://doi.org/10.1016/j.jcv.2012.02.016
14. Stiasny, K., Holzmann, H., & Heinz, F. X. (2009). Characteristics of antibody responses in tick-borne encephalitis vaccination breakthroughs. Vaccine, 27(50), 7021–7026. https://doi.org/10.1016/j.vaccine.2009.09.069
15. Andersson, C. R., Vene, S., Insulander, M., Lindquist, L., Lundkvist, A., & Günther, G. (2010). Vaccine failures after active immunisation against tick-borne encephalitis. Vaccine, 28(16), 2827–2831. https://doi.org/10.1016/j.vaccine.2010.02.001