Boala Lyme și diagnosticul de laborator

este o metodă folosită mai frecvent în depistarea speciilor de Borrelia ce determină Febra recurentă (B. recurrentis, B. hispanica, B. caucasica). Borrelia Burgdorferi poate fi vizualizată pe secțiuni tisulare după colorare prin impregnație argentică. Numărul de spirochete în sânge la pacienții cu boala Lyme este în general sub limita de detecție microscopică1; 2.

sunt laborioase și costisitoare, frecvent de competența laboratoarelor de referință. Produsele patologice cultivabile sunt: sânge, piele, LCR, lichid sinovial sau chiar căpușa care a determinat mușcătura. Mediul de cultură mai frecvent folosit este mediul BSK II (Barbour- Stoenner-Kelly), cu incubare la 30-33°C, în microaerofilie, pozitivitatea urmărindu-se prin microscopie pe fond întunecat, cel puțin 4-6 săptămâni 1;2;5;6.

se bazează pe amplificarea unei regiuni specifice a genomului bacterian. Au o sensibilitate mai mare decât cultura în cazul prelevatelor bioptice, a sângelui și a lichidului articular, spre deosebire de LCR și urină unde rezultatele studiilor nu au fost satisfăcătoare 1;6. Există laboratoare care folosesc această tehnică pentru a extrage materialul genetic al Borreliei direct din căpușa care a determinat mușcătura, precizând dacă aceasta a fost infectată sau nu. Un rezultat negativ nu exclude infecția cu Borrelia, în timp ce un rezultat pozitiv în afara contextului clinic, nu confirmă diagnosticul 5.

detectează anticorpii specifici anti-Borrelia de tip Ig.M şi Ig.G și sunt cele mai folosite teste în diagnosticul bolii Lyme.

Pentru a crește acuratețea rezultatelor serologice, CDC (Centers for Disease Control and Prevention) a propus încă din 1994 un algoritm de diagnostic compus din două etape1;4;5;6.

• În prima etapă se folosește un test EIA (Enzyme Immunoassay) sau IFA (immunofluorescence assay). Aceste teste au o sensibilitate crescută, ceea ce conferă siguranța că la un rezultat negativ probabilitatea ca acea persoană să aibă boala este foarte mică.
La pacienții suspecți de boala Lyme în faza inițială a bolii cu serologie negativă, evidențierea infecției se poate obține prin testarea în pereche a serurilor din perioada acută și de convalescență a bolii4. Dacă rezultatul acestei etape este pozitiv sau indeteminant (echivoc), se continuă cu etapa a doua, pentru confirmarea rezultatului.
• Etapa a doua constă în efectuarea testului Western blot. Acest test are o specificitate mare, ceea ce înseamnă că va fi pozitiv doar la persoanele care sunt într-adevăr infectate.
Rezultatele la Western blot sunt communicate pozitiv sau negativ. În cazul în care rezultatul este negativ, dar există suspiciune de boală (recoltarea s-a efectuat timpuriu), se recomandă repetarea recoltării după câteva săptămani.
Pentru diagnosticul neuroboreliozei se recomandă detecția producerii intratecale de anticorpi anti Borrelia. Acest lucru se realizează prin testarea în pereche a LCR-ului și serului obținute prin recoltă în același zi. Prezența unui titru de anticorpi mai mare în LCR decât în ser se stabilește calculând un index și certifică diagnosticul de neuroborelioză1.

Rezultate fals negative pot fi obținute când testarea se efectuează la debutul bolii, iar titrul de anticorpi este încă redus5. Antibioticoterapia administrată în primul stadiu al infecției, timpuriu, poate supresa producerea de anticorpi 5. La persoane imunodeprimate și la femei însărcinate rezultatele obținute sunt dificil de interpretat8.
Rezultate fals pozitive pot fi obținute la pacienții cu alte boli produse de spirochete (sifilis, febra recurentă, leptospiroza), boli autoimune 2;5;6;8. Rezultatele pozitive ale pacienților care au primit transfuzii de sânge în ultimele luni se recomandă a fi interpretate cu prudență7.
In boala Lyme diagnosticul de laborator trebuie folosit pentru a sprijini diagnosticul clinic, care se bazează pe date clinice și anamneză.
Diagnosticul bolii Lyme rămâne o provocare în cazurile ambigue clinic, cu serologie indeterminantă și PCR negativ.
Aceste cazuri au suscitat interesul cercetătorilor care, în decursul anilor ’90 au pus la punct o nouă metodă folosind răspunsul imun specific al organismului:

Metoda a fost validată în Europa și este folosită cu aplicații în diagnosticul agenților infecțioși, alergii medicamentoase sau alimentare. Testul se bazează pe principiul diviziunii celulare limfocitare induse de contactul cu antigenul “specific”. O reacție pozitivă la LTT demonstrează existența limfocitelor antigen-specifice (celule cu memorie) în sângele pacientului3;7. Intensitatea reacției LTT este evaluată cu ajutorul indexului de stimulare (SI). Un test LTT pozitiv arată expunerea actuală a sistemului imun la patogen și prin aceasta o infecție activă. După tratament antibiotic valorile SI scad sau reacția LTT devine negativă reprezentând astfel un instrument important în monitorizarea eficienței terapiei3;7.