Informaţii generale – Beta-2-microglobulină în urină
Beta2-microglobulina (B2M) este o proteină cu greutate moleculară mică (11,8 kDa) ce constituie lanţul uşor al antigenelor complexului major de histocompatibilitate (HLA) clasa I. Din acest motiv este prezentă în toate celulele nucleate din organism.
La persoanele sănătoase beta2-microglobulina este sintetizată la o rată relativ constantă în timpul proceselor de regenerare celulară, principala sursă fiind limfocitul.
Rinichiul reprezintă calea esenţială de eliminare a B2M, la acest nivel având loc filtrarea glomerulară şi reabsorbţia tubulară. Timpul de înjumătăţire la persoanele sănătoase este de 40 minute. O reducere a filtrării glomerulare determină o creştere exponenţială a concentraţiei serice de B2M; în cazul unor niveluri serice foarte mari se depozitează sub forma de amiloid (acest proces are loc în special la pacienţii care sunt supuşi unei dialize îndelungate).
Producţia de B2M este stimulată de citokine şi se asociază cu infecţii bacteriene, virale şi afecţiuni imune.
Datorită faptului că B2M este excretată la nivel glomerular şi apoi parţial reabsorbită în tubii renali, prin compararea nivelurilor serice ale acestui peptid cu cele urinare, este posibilă determinarea cauzei disfuncţiei renale: glomerulară sau tubulară3.
Recomandări pentru determinarea beta2-microglobulinei in urină
- intoxicaţia cu metale grele: mercur, cadmiu;
- diagnosticul şi monitorizarea afecţiunilor tubulo-glomerulare;
- evaluarea toxicităţii aminoglicozidelor şi ciclosporinelor;
- pielonefrita;
- sindrom Fanconi;
- boala Wilson1.
Pregătire pacient – nu este necesară1.
Specimen recoltat – urină spontană1.
Recipient de recoltare – eprubeta pentru urină1.
Cantitatea recoltată – 5 mL1.
Prelucrare necesară după recoltare – deoarece B2M este instabilă în urina acidă se va adăuga NaOH 1N pentru a obţine un pH de 6-81.
Cauze de respingere a probei: Specimen cu pH acid sau care nu a fost păstrată în condiții optime.
Stabilitate probă – 2 zile la 2-8° C sau 2 luni la -20° C
Metoda – CLIA.
Valori de referinţă – < 0.3 mg/L
Interpretarea rezultatelor
Concentraţia serică a B2M precum şi excreţia ei urinară oferă informaţii importante doar în prezenţa manifestărilor clinice, fiind un marker fidel pentru evaluarea stadiului şi prognosticului bolii.
În sindroamele glomerulare nivelele sangvine sunt crescute, iar cele urinare sunt scăzute, în timp ce în afecţiunile tubulare B2M prezintă valori crescute în urină şi foarte scăzute în plasmă1.
Dacă nivelul plasmatic al B2M depăşeşte 6mg/L, capacitatea de reabsorbţie a rinichiului este depăşită, iar concentraţia urinară nu mai poate fi folosită ca indicator al afecţiunilor tubulare3.
B2M se reabsoarbe la nivelul marginii în perie din tubul proximal, orice modificare survenită la acest nivel (nefrita bacteriană interstiţială, nefropatie indusă de cadmiu, necroză tubulară determinată de aminoglicozide) determinând o creştere a excreţiei urinare.
O excreţie urinară a B2M > 0.3 mg/L se poate întâlni la gravidele cu infecţii de tract urinar superior (ex. pielonefritaă cu leziuni tubulo – interstiţiale).
La pacienţii cu nefrotoxicitate determinată de aminoglicozide concentraţiile B2M cresc rapid, înainte ca valorile creatinei să devină anormale.
Concentraţia plasmatică şi excreţia urinară a B2M la persoanele expuse la cadmiu, sunt corelate cu durata expunerii, dar şi cu tipul produşilor cu care pacientul a venit în contact3.
Bibliografie
1. Frances Fischbach. Urine Testing. In A Manual of Laboratory and Diagnostic Tests. Lippincott Williams & Wilkins, USA, 7 Ed., 2004, 216-217.
2. Laborator Synevo. Referinţe specifice tehnologiei de lucru utilizate 2010. Ref Type: Catalog.
3. Lothar Thomas. Urinary Proteins. In Clinical Laboratory Diagnostics-Use and Assessment of Clinical Laboratory Results. TH-Books Verlagsgesellschaft mbH, Frankfurt /Main, Germany, 1 Ed., 1998, 685-688.
