Complexe imune circulante (CIC)

Informaţii generale şi recomandări – Complexe imune circulante (CIC)

Complexele imune sunt agregate de proteine formate prin legarea anticorpilor de antigene. Ele se formează continuu ca rezultat al răspunsului imun. Deoarece sunt rapid distruse în circulaţia sanguină, aceste complexe imune (CIC, complexe imune circulante) nu sunt detectate în ser sau sunt detectate doar în cantităţi mici. Detecţia CIC este posibilă în anumite afecţiuni în care există o concentraţie crescută de complexe imune care depăşeşte clearance-ul realizat de fagocite.

Creşterea CIC duce la creşterea agregării trombocitare şi eritrocitare. De asemenea, datorită activării sistemului complement se produc reacţii inflamatorii care determină stimularea leucocitelor, activarea macrofagelor cu alterări consecutive la nivel tisular.

Sistemul complement este un sistem enzimatic multifuncţional alcătuit din proteine şi glicoproteine plasmatice (aproximativ 20-30 de componente) şi are un rol esenţial în apărarea organismului. Complementul joacă un rol auxiliar în cadrul răspunului imun umoral îndeplinind două funcţii şi anume:

• Ajută la finalizarea acţiunii anticorpului asupra antigenului.
• Are capacitatea de a recunoaşte imunologic nespecific structurile non-self

Aceste două funcţii se exercită fie separat, fie integrate în răspunsul imun umoral.

În calea clasică a activării complementului, complexele antigen-anticorp se leagă de componentele complementului C1,C4 şi C2 declanşând cascada până la C9.

C1 este un complex trimolecular foarte mare, cu o masă moleculară de aproximativ 700 kilodaltoni. Este alcătuit din C1q care este unitatea de recunoaştere, care va detecta prezenţa complexelor imune membranare sau solubile, C1r şi C1s, ambele fiind complexe enzimatice ce au denumirea de serinesteraze.

C1q depistează prezenţa complexelor imune. C1q se leagă de complexele imune circulante prin fragmentul Fc al moleculelor imunoglobulinice. C1q este o glicoproteină alcătuită din 6 subunităţi identice care se ansamblează două câte două formând trei unităţi constituite din câte 3 lanţuri polipeptidice A, B şi C foarte lungi. În porţiunea liniară a unităţilor organizarea se face sub formă de triplu helix, apărând ca o structură similară moleculei de colagen, în timp ce în porţiunea terminală organizarea este sub formă de porţiuni globuloase direct responsabile de realizarea legăturilor cu secvenţele activatoare de complement ale anticorpilor (Fc).

Concentraţii crescute de CIC serice se pot întâlni în: glomerulonefrita, boala Crohn, colita ulcerativă, boli reumatismale sistemice cu complicaţii vasculitice (lupus eritematos sistemic, poliartrita reumatoidă), infecţii virale, bacteriene sau parazitare ca şi în alergii, afecţiuni cronice ale pielii şi boli neurologice.

Deşi detecţia CIC nu este specifică pentru o anumită afecţiune, testarea CIC poate furniza informaţii de interes despre patologia, cursul şi prognoza bolii. Prezenţa CIC este un indicator despre apărarea imună depăşită sau conflictul autoimun, ceea ce conduce la necesitatea efectuării de teste complementare în vederea clarificării diagnosticului.

În bolile autoimune, afecţiunile neoplazice sau bacteriene, dozarea CIC este utilizată ca marker de activitate a bolii şi pentru monitorizarea tratamentului. Deşi există multe metode pentru determinarea CIC (precipitare cu PEG, imunodifuzie radială, teste celulare), testul de elecţie pentru determinarea CIC este metoda  ELISA care permite determinarea cantitativă in vitro a complexelor imune care leagă fracţiunea de complement C1q.

Concentraţii persistent crescute de CIC pot indica o boală cronică activă, pe când normalizarea concentraţiei CIC denotă succesul tratamentului. De asemenea se pot face corelaţii între nivelul CIC şi semnele clinice sau recăderi. WHO recomandă întotdeauna repetarea testării CIC după câteva săptamâni de la prima testare pentru a evalua persistenţa complexelor imune în circulaţie şi semnificaţia patologică. De asemenea, această testare secundară permite şi monitorizarea tratamentului.

Conform cu recomandările WHO următoarele afecţiuni sunt asociate cu prezenţa CIC:

• Boli reumatice (lupus eritematos sistemic, boala mixtă de ţesut conjunctiv, poliartrita reumatoidă, sindrom Sjoegren, periarterita nodoasă, sindromul Felty, sindromul Reiter, boala Bechterew)
• Infecţii virale (hepatita B, infecţia cu CMV, EB, panencefalita sclerozantă subacută)
• Infecţii bacteriene (endocardita infecţioasă, gonoreea diseminată, sifilisul, infecţia cu streptococ şi meningococ)
• Parazitoze (malaria, schistosomiaza, tripanosomiaza, toxoplasmoza)
• Glomerulonefrita, cancere, colita ulcerativă, boala Crohn, pneumonia interstiţială idiopatică, fibroza chistică, scleroza multiplă, purpura trombotică trombocitopenica, sindromul Behcet, sindromul CHURG-Strauss, boli cronice hepatice

Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate)¹.

Specimen recoltat – sânge venos¹.

Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant, cu/fără gel separator¹.

Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare; se lucrează serul proaspăt; dacă acest lucru nu este posibil, serul se păstrează la -20°C¹.

Volum probă – minim 0.5 mL ser¹.

Cauze de respingere a probei – specimen intens hemolizat¹.

Stabilitate probă – timp îndelungat la -20°C; nu decongelaţi/recongelaţi¹.

Metodă – ELISA. CIC din serul pacientului se fixează prin fragmentul Fc pe C1q  de la nivelul microplăcii; pentru a cuantifica complexele CIC-IgG se adaugă ulterior anticorpi anti-IgG conjugaţi cu peroxidaza şi apoi substratul TMB; intensitatea culorii obţinute este direct proporţională cu nivelul complexelor C1q-CIC legate de faza solidă¹.

Valori de referinţă¹ 

Negativ: < 20 R.U./ml

Pozitiv: > 20 R.U./ml

5 R.U./ml corespund la 1microgram Eq/ml agregate IgG.

Bibliografie