Detecție enterovirusuri din materii fecale

Informații generale

Enterovirus, un gen din familia Picornaviridae, cuprinde enterovirusuri, coxsackievirusuri, rinovirusuri, poliovirusuri și ecovirusuri. Aceștia sunt agenți cauzali pentru o mare varietate de boli, de la răceala comună la poliomielita și meningita aseptică. La om, aceștia sunt printre cei mai comuni agenți infecțioși, la nivel mondial. Genul este împărțit în 12 specii, enterovirusuri care includ subspeciile coxsackievirus, poliovirus și echovirusuri și rinovirusuri. În cadrul acestora, au fost identificate peste 200 de serotipuri distincte¹.

Speciile de rinovirus din genul Enterovirus infectează atât căile respiratorii superioare, cât și pe cele inferioare și cauzează rareori boli diseminate^1,2.

Speciile de enterovirusuri non-rinovirus sunt suspectate a fi cel mai frecvent agent patogen viral care infectează sistemul nervos central. Ele infectează inițial tractul digestiv. Spre deosebire de rinovirusuri și alte picornavirusuri, aceștia sunt stabili în mediul acid, capabili să supraviețuiască la pH-uri mai mici de 3. Această stabilitate acidă le permite să strabată mediul acid al stomacului, deplasându-se către celulele care căptușesc intestinul subțire^1-3.

Bolile cauzate de enterovirusuri includ poliomielita, boala Bornholm (mialgie epidemică), miopericardită, conjunctivită hemoragică, boli febrile nespecifice, pneumonie, meningită aseptică, herpangină, stomatită veziculoasă enterovirală (boala mână-gură-picior), paralizia acută, faringita, otita medie, sinuzita, pancreatita si infecțiile subclinice asimptomatice^4-8.

Imagistica și analizele de laborator pot ajuta la diagnosticarea unor enterovirusuri. Boala respiratorie se poate prezenta anormal, la examenul radiologic toracici sau tomografie computerizată. Examinarea prin rezonanță magnetică (RMN) a extremității cefalice sau măduvei spinării poate fi indicată în cazurile de modificare a stării mentale sau a apariției simptomelor de paralizie. Tampoanele nazale, orofaringiene și rectale pot fi trimise pentru analize PCR, iar puncția lombară poate fi indicată pe baza suspiciunii clinice de afectare a sistemului nervos central^1,4.

Recomandări pentru determinarea enterovirusurilor din materii fecale¹

• Testul detectează prezența unui antigen specific Enterovirus în probele fecale umane
• Ajutor în diagnosticul infecției cu Enterovirus în materii fecale în concordanță cu tabloul clinic

Pregătire pacient – Proba se recoltează de către pacient¹.

Specimen recoltat – materii fecale⁶

Recipient de recoltare – coprocultor steril fără mediu de transport⁶

Prelucrare necesară după recoltare

Probele pot fi păstrate la frigider (2-4ºC) timp de 1-2 zile înainte de testare. Pentru o depozitare mai lungă, specimenul trebuie păstrat congelat la -20ºC. În acest caz, proba va fi complet dezghețată și adusă la temperatura camerei înainte de testare⁶.

Volum probă – 1-2 g sau mL pentru proba lichidă⁶

Cauze de respingere a probei

Stabilitate probă – timp de 1-2 zile la temperaturi cuprinse între 2-4^oC⁶

Metodă – ELISA antigen⁶

Interpretare rezultate – pozitiv/negativ⁶

Limitări și interferențe^6,7

După o lună de infectare, numărul de virusuri din materiile fecale este în scădere, făcând ca proba să fie mai puțin reactivă. Probele de scaun ar putea fi recoltate la 24-48 de ore de la apariția simptomelor.

Acest test oferă un diagnostic prezumtiv pentru infecțiile cu enterovirus. Rezultatele trebuie interpretate asociat cu tabloul clinic și cu alte analize de laborator.

Bibliografie

1. Sinclair W, Omar M. Enterovirus. [Updated 2021 Aug 6]. In: StatPearls [Internet]. Treasure Island (FL): StatPearls Publishing; 2022 Jan-. Available from: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK562330/ (Accesat la data de 09.04.2022)
2. Nikonov, O. S., Chernykh, E. S., Garber, M. B., & Nikonova, E. Y. (2017). Enteroviruses: Classification, Diseases They Cause, and Approaches to Development of Antiviral Drugs. Biochemistry. Biokhimiia, 82(13), 1615–1631. https://doi.org/10.1134/S0006297917130041
3. Chen, B. S., Lee, H. C., Lee, K. M., Gong, Y. N., & Shih, S. R. (2020). Enterovirus and Encephalitis. Frontiers in microbiology, 11, 261. https://doi.org/10.3389/fmicb.2020.00261
4. Lugo, D., & Krogstad, P. (2016). Enteroviruses in the early 21st century: new manifestations and challenges. Current opinion in pediatrics, 28(1), 107–113. https://doi.org/10.1097/MOP.0000000000000303
5. Hu, Y., Musharrafieh, R., Zheng, M., & Wang, J. (2020). Enterovirus D68 Antivirals: Past, Present, and Future. ACS infectious diseases, 6(7), 1572–1586. https://doi.org/10.1021/acsinfecdis.0c00120
6. Burton-MacLeod, J. A., Kane, E. M., Beard, R. S., Hadley, L. A., Glass, R. I., & Ando, T. (2004). Evaluation and comparison of two commercial enzyme-linked immunosorbent assay kits for detection of antigenically diverse human noroviruses in stool samples. Journal of clinical microbiology, 42(6), 2587–2595. https://doi.org/10.1128/JCM.42.6.2587-2595.2004
7. Haddad-Boubaker, S., Yahia, A. B., Rezig, D., Farès, W., Touzi, H., & Triki, H. (2007). Enterovirus detection in stool specimen: relevance for poliovirus and enterovirus surveillance. Archives de l’Institut Pasteur de Tunis, 84(1-4), 3–9.
8. Honkanen, H., Oikarinen, S., Nurminen, N. et al. Detection of enteroviruses in stools precedes islet autoimmunity by several months: possible evidence for slowly operating mechanisms in virus-induced autoimmunity. Diabetologia 60, 424–431 (2017). https://doi.org/10.1007/s00125-016-4177-z