Mannose-binding-lectin (MBL) în ser

Informaţii generale – Mannose-binding-lectin (MBL) în ser

Mannose binding lectin (MBL) este o glicoproteină polimorfă care activează complementul după legarea specifică, dependentă de calciu, a manozei şi a N-acetil glucozaminei¹. Este implicată în cea de a treia cale de activare a complementului, recent descrisă sub denumirea de calea lectinelor².

MBL face parte din familia colectinelor, proteine ce sunt caracterizate prin prezenţa în aceeaşi subunitate atât a unor structuri colagenice cât şi a unor domenii de lectine.

Este sintetizată în ficat şi este asemănătoare din punct de vedere structural cu fracţiunea C1q. Forma circulantă (funcţională) este alcătuită din oligomeri ai unor subunităţi care sunt asociate cu o serin protează (MASP); sunt descrise 2 serin proteaze care leagă MBL şi care sunt similare din punct de vedere structural şi funcţional cu C1r şi C1s^3;4.

MBL are o afinitate crescută pentru structuri repetitive de carbohidraţi ce conţin manoză (carbohidraţi „patogenici”) de pe suprafaţa a numeroase microorganisme; în acelaşi timp proteina nu recunoaşte carbohidraţi cum ar fi galactoza şi acidul sialic ce reprezintă zaharuri terminale exprimate pe glicoproteinele mamiferelor. Datorită acestor proprietăţi, MBL este capabilă să discrimineze self-ul de non-self. Studiile au raportat ca MBL reacţionează cu o varietate largă de bacterii Gram pozitive şi Gram negative acapsulare, virusuri, levuri, mycobacterii, paraziţi şi protozoare^2;3.

După recunoaşterea carbohidratului ligand MBL adoptă o modificare conformaţională care conduce la activarea celor două serin-proteaze MASP-1 şi MASP-2. După activare, MASP-2 clivează C4 pentru a genera aceeaşi C3 convertază (C4b2a) din calea clasică. MASP-1 are capacitatea de a cliva C3, sugerând că ar putea provoca direct activarea căii alterne. După formarea C3 convertazei, activarea complementului decurge în acelaşi fel ca pe calea clasică, cu posibila recrutare şi a căii alterne^2;5.

Legarea MBL de agenţii patogeni şi activarea complementului conduce la liza microorganismelor şi la eliminarea rapidă a acestora prin celulele fagocitare ale sistemului imun (granulocite, monocite/macrofage). A fost descrisă o interacţiune între MBL legată de membranele ţintă şi un receptor specific de pe suprafaţa acestor celule care facilitează îndepărtarea microorganismelor (opsonizare) ^2;3.

Calea lectinelor mai poate fi activată de către unele complexe antigen-anticorp. Astfel, s-a demonstrat că o fracţiune a moleculelor IgG căreia îi lipsesc reziduurile de galactoză terminală (IgG-G0), cum este cea întâlnită în plasma pacienţilor cu poliartrita reumatoidă, are proprietatea de a interacţiona cu  MBL şi activa complementul.

Se pare că reglarea căii lectinelor este mediată de către C1 inhibitor şi alfa2-macroglobulina².

Recent a fost depistată şi a o activitate anti-tumorală a MBP denumită citotoxicitate mediată celular dependentă de mannose-binding lectin (MDCC). Această activitate nu necesită activarea complementului ci implicarea unor celule imune. S-a demonstrat de asemenea că MBP este exprimată selectiv la nivelul celulelor epiteliale din intestinul subţire, fapt ce sugerează că această proteină deţine un rol important de apărare locală a gazdei¹.

Deoarece MBL aparţine celor mai importante componente ale răspunsului imun, un deficit al acestei proteine de fază acută este asociat cu o activitate opsonofagocitică redusă şi în consecinţă cu o predispoziţie crescută pentru infecţii recurente rezistente la tratament. Nivelurile serice scăzute de MBL sunt condiţionate genetic^3.

Gena care codifică MBL este situată pe cromozomul 10, conţine 4 exoni şi prezintă 4 alele (variante genetice) care influenţează semnificativ concentraţia serică de MBL: tipul MBL sălbatic denumit alela A  şi 3 forme mutante B, C, D. Formele B, C, D rezultă ca urmare a unor mutaţii punctiforme inactivatoare la nivelul exonului 1 al genei MBL; proteinele formează mai greu oligomeri şi astfel prezintă o activitate redusă de activare a complementului.

O treime din populaţia Europei Centrale este heterozigotă pentru cel puţin una din aceste mutaţii, ceea ce se poate corela cu o predispoziţie crescută la infecţii. Defectele homozigote (BB, CC, DD) apar la 0,3% din populaţia europeană şi au drept consecinţă un deficit aproape complet de MBL. Au mai fost descrise 2 polimorfisme în zona reglatoare a promotorului genei MBL care de asemenea cauzează un nivel seric scăzut de MBL şi sunt responsabile de efectele clinice^3;4.

MBL induce şi fagocitoza materialului celular apoptotic şi a complexelor imune. In deficitul de MBL resturile celulare nefagocitate se acumulează şi sunt o sursă de autoantigene. In plus se acceptă faptul că pacienţii cu deficit de MBL pot fi infectaţi cu agenţi patogeni care joacă rol în patogeneza bolilor autoimune induse de aceştia. La pacienţii cu lupus eritematos sistemic, artrita reumatoidă sau sindrom Sjögren s-au găsit niveluri scăzute de MBL şi aceşti pacienţi sunt mai frecvent purtători de mutaţii în gena MBL.

Doar nivelurile scăzute de MBL sunt relevante pentru un defect de imunitate; concentraţiile crescute indică o infecţie activă. Tratamentele de substituţie cu concentrate de MBL recombinate sau obţinute din plasmă se află încă în stadiul de testare clinică. Pacienţii cu niveluri scăzute de MBL ar trebui să primească vaccinari profilactice, mai ales faţă de virusurile gripale, Haemophilus influenzae şi Streptococcus pneumoniae³.

Recomandări pentru determinarea MBL – evaluarea pacienţilor (copii sau adulţi) cu istoric de infecţii recurente, mai ales în prezenţa unui status imun aparent normal (formula leucocitară normală, imunoglobuline serice normale) ^3;4.

Pregătire pacient – à jeun³.

Specimen recoltat – sânge venos³.

Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant, cu/fără gel separator³.

Cantitate recoltataă– minim 0.5 mL ser³.

Cauze de respingere a probei – specimen intens hemolizat, icteric, lipemic sau contaminat bacterian³.

Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare şi se transportă în condiţii de refrigerare³.

Stabilitate probă – 2 saptamani la -20°C³.

Metodă – ELISA³.

Valori de referinţă – >450 ng/mL³.

Interpretarea rezultatelor

Limite şi interferenţe

Bibliografie