Virus West-Nile IgG, IgM in ser

Informații generale Virus West-Nile IgG, IgM in ser

Virusul West Nile este un flavivirus transmis de țânțari (ARN monocatenar) care infectează în principal păsările, dar poate infecta oamenii și caii. Virusul West Nile a fost izolat pentru prima dată în 1937 de o persoană infectată din districtul West Nile din Uganda. Majoritatea persoanelor infectate cu virusul West Nile nu dezvoltă semne clinice de boală.

Se estimează că aproximativ 20% dintre cei care se infectează dezvolta febra Nilului de Vest cu simptome ușoare. Se presupune că perioada de incubație pentru virusul West Nile este de aproximativ 5-15 zile. Simptomele infecției ușoare pot dura 3-6 zile și includ febră în 20% din cazuri. Alte simptome includ greață, anorexie, stare de rău, mialgie, cefalee, dureri de spate, erupții cutanate, dureri de ochi și vărsături.

Pot fi observate semne de encefalită și meningoencefalită, simptomele unei boli mai severe includ slăbiciune musculară severă, paralizie flască sau spasticitate musculară crescută, fotofobie, convulsii, modificări ale stării mentale, simptome respiratorii și erupții cutanate eritematoase, maculopapulare sau morbiliforme care implică gâtul, trunchiul, brațele sau picioarele.

Severitatea bolii este legată de gradul de invazie a sistemului nervos central de către virus. Ratele mortalității în rândul pacienților spitalizați variază între 4% și 14%. Vârsta avansată este cel mai important factor de risc pentru deces, iar pacienții cu vârsta peste 70 de ani prezintă un risc deosebit de mare¹.

Diagnosticul de laborator este cel mai bine realizat prin evidențierea anticorpilor specifici IgG și IgM în probele serice⁶. Testarea PCR poate detecta ARN-ul viral West Nile în probele de plasmă provenite de la pacienții cu infecție recentă (adică de la 3 până la 5 zile post infectare) atunci când anticorpii specifici împotriva virusului nu sunt încă prezenți.

Recomandări pentru determinarea virusului West-Nile serologie

• Diagnostic serologic al infecției cu virusul West Nile

Specimen recoltat – sânge venos¹⁰

Volum probă – minim 0.4 mL¹⁰

Cauze de respingere a probei¹⁰

• Proba hemolizată
• Probă icteric
• Probă lipemic
• Probă inactivată prin căldură

Stabilitate probă – timp de 14 zile la temperaturi cuprinse între 2-8^oC¹⁰

Metodă – ELISA¹⁰

Valori de referință¹⁰

IgM: Prezența anticorpilor specifici din tip IgM într-o probă serică este în concordanță cu infecția în fază acută cu VNV. Până în a 8-a zi de boală, majoritatea persoanelor infectate vor avea anticorp IgM seric detectabil la WNV; În majoritatea cazurilor, acesta va fi detectabil timp de cel puțin 1 până la 2 luni după vindecarea bolii și, în unele cazuri, va fi detectabil timp de 12 luni sau mai mult.

Absența anticorpilor IgM împotriva WNV este în concordanță cu lipsa infecției în fază acută cu acest virus. Probele recoltate devreme în faza acută (de exemplu, înainte de 8 până la 10 zile după infecție) pot fi negative pentru anticorpii specifici IgM la WNV. Dacă se suspectează WNV, trebuie testată o a doua probă,  la aproximativ 14 zile după infecție.

În stadiile incipiente ale infecției cu WNV, Ac anti-IgM pot fi detectabili în lichidul cefalorahidian, înainte ca aceștia să devină detectabili în ser.

Limitări și interferențe¹⁰

Rezultatele testelor trebuie utilizate împreună cu o evaluare clinică și alte proceduri de diagnostic disponibile. Semnificația rezultatelor testelor negative la pacienții imunosupresați este incertă. Este posibil ca rezultatele testelor pozitive să nu fie validabile la persoanele care au primit transfuzii de sânge sau alte produse din sânge în ultimele câteva luni.

Rezultatele fals pozitive pot apărea la persoanele vaccinate pentru flavivirusuri (de exemplu, febră galbenă, encefalită japoneză, febra dengue). Rezultate fals pozitive pot apărea la pacienții infectați cu alte arbovirusuri, inclusiv flavivirusuri (de exemplu, virusul dengue) și alfavirusul (de exemplu, virusul Encefalitei LaCrosse -California, virusul encefalitei Equine de Est sau de Vest, virusul St. Louis) și la persoanele infectate anterior cu virusul West Nile.

Deoarece arbovirusurile înrudite prezintă reactivitate încrucișată serologică, uneori poate fi important din punct de vedere epidemiologic identificarea virusului infectant, efectuând teste de neutralizare încrucișată.

Bibliografie

1. Petersen, L. R., Brault, A. C., & Nasci, R. S. (2013). West Nile virus: review of the literature. JAMA, 310(3), 308–315. https://doi.org/10.1001/jama.2013.8042
2. Landry, K., Rabe, I. B., Messenger, S. L., Hacker, J. K., Salas, M. L., Scott-Waldron, C., Haydel, D., Rider, E., Simonson, S., Brown, C. M., Smole, S. C., Neitzel, D. F., Schiffman, E. K., Strain, A. K., Vetter, S., Fischer, M., & Lindsey, N. P. (2019). Patients with laboratory evidence of West Nile virus disease without reported fever. Epidemiology and infection, 147, e219. https://doi.org/10.1017/S0950268819001079
3. MMWR: West Nile Virus and Other Arboviral Diseases-United States, 2012. MMWR. 2013;62(25):513-517
4. Harrington, T., Kuehnert, M. J., Kamel, H., Lanciotti, R. S., Hand, S., Currier, M., Chamberland, M. E., Petersen, L. R., & Marfin, A. A. (2003). West Nile virus infection transmitted by blood transfusion. Transfusion, 43(8), 1018–1022. https://doi.org/10.1046/j.1537-2995.2003.00481.x
5. Feinstein, S., Akov, Y., Lachmi, B. E., Lehrer, S., Rannon, L., & Katz, D. (1985). Determination of human IgG and IgM class antibodies to West Nile virus by enzyme linked immunosorbent assay (ELISA). Journal of medical virology, 17(1), 63–72. https://doi.org/10.1002/jmv.1890170110
6. Busch, M. P., Kleinman, S. H., Tobler, L. H., Kamel, H. T., Norris, P. J., Walsh, I., Matud, J. L., Prince, H. E., Lanciotti, R. S., Wright, D. J., Linnen, J. M., & Caglioti, S. (2008). Virus and antibody dynamics in acute west nile virus infection. The Journal of infectious diseases, 198(7), 984–993. https://doi.org/10.1086/591467
7. Nixon, M. L., & Prince, H. E. (2006). West Nile virus immunoglobulin A (WNV IgA) detection in cerebrospinal fluid in relation to WNV IgG and IgM reactivity. Journal of clinical virology : the official publication of the Pan American Society for Clinical Virology, 37(3), 174–178. https://doi.org/10.1016/j.jcv.2006.07.005
8. Fox, J. L., Hazell, S. L., Tobler, L. H., & Busch, M. P. (2006). Immunoglobulin G avidity in differentiation between early and late antibody responses to West Nile virus. Clinical and vaccine immunology : CVI, 13(1), 33–36. https://doi.org/10.1128/CVI.13.1.33-36.2006
9. Shi, P. Y., & Wong, S. J. (2003). Serologic diagnosis of West Nile virus infection. Expert review of molecular diagnostics, 3(6), 733–741. https://doi.org/10.1586/14737159.3.6.733
10. Mayo Clinic. Mayo Medical Laboratories. Test Catalog. [on-line]: https://www.mayocliniclabs.com [Accesat la data de 18.07.2021]