Infecție urinară, o boală frecventă a aparatului urinar

Cuprins:

• Infecție urinară – definiție și clasificare
• Infecții urinare – etiopatogenie
• Simptome – infecții urinare
• Diagnostic ITU
• Principii de tratament infecție urinară

Infecție urinară – definiție și clasificare

O infectie urinara este definită prin prezența germenilor la nivelul tractului urinar, regiune care în mod normal este sterilă, cu excepția porțiunii terminale a uretrei ce se poate contamina cu bacterii de la nivel perineal sau cu excepția organelor genitale externe.

Raportul pe sexe a incidenței ITU variază în funcție de vârstă, astfel: în primul an de viață, ITU sunt mai frecvente la băieți (consecință a fimozelor și parafimozelor întâlnite la această vârstă), apoi raportul tinde să se egalizeze în prima copilărie, după care este dominat de sexul feminin, incidența crescând proporțional cu vârsta (fiind asociată cu activitatea sexuală și sarcina). Diferența dintre sexe dispare însă la vârstnici, prin creșterea prevalenței la bărbați, datorită afecțiunilor prostatei.

Din punct de vedere al localizării, infecțiile urinare pot fi joase (balanite, uretrite, prostatite, cistite) și înalte (pielonefrite). După simptomatologie, ITU pot fi asimptomatice – bacteriurie fără simptomatologie clinică și simptomatice – când apare bacteriurie însoțită de reacție inflamatorie (piurie) și manifestări clinice.

ITU sunt favorizate de anomaliile structurale și neurologice care interferă cu fluxul urinar și de bolile sistemice (de exemplu diabetul și neoplaziile). La pacienții vârstnici, tarați, imunodeprimați și la copii ITU pot evolua asimptomatic sau nespecific (febra, tulburări digestive, scădere în greutate).

În funcție de severitate, acestea se cataloghează ca infecții fără complicații (în lipsa unor factori favorizanți) și  infecții  cu apariția unor complicații, având factori favorizanți prezenți, de tip litiază urinară, tumori, corpi străini, boala chistică renală, malformații congenitale, disfuncții neurologice, diabet zaharat, rinichiul transplantat, boli metabolice sau imunitare, la bătrânii imobilizați la pat.

O altă clasificare este legată de evoluția infecției, acestea fiind: acute sau cronice; de asemenea, pot fi clasificate și în funcție de recurența infecțiilor:  infecții recidivante (reapariția semnelor de ITU la mai puțin de 14 zile de la întreruperea tratamentului – cu același germene patogen) și infecții recurente (cu un germene diferit).

Infecții urinare – etiopatogenie

ITU sunt rezultatul unui dezechilibru apărut între virulența germenilor și mecanismele de apărare ale organismului.

Microorganismele, în principal bacteriile pătrund în sistemul urinar în două moduri:

• descendent – pătrund pe cale hematogenă direct în rinichi, apoi sunt eliminate prin tractul urinar, unde pot produce infecții. Infecțiile descendente reprezintă aproximativ 3% din totalul infecțiilor urinare. Germenii implicați pot fi Gram pozitivi, stafilococi, streptococci și rareori, virusuri.
• ascendent – restul de 97% au origine în uretră, vezică și pot ascensiona către rinichi. Infecțiile pot fi produse și de germeni Gram negativi, cum ar fi: E. coli (75% dintre cazuri), Proteus (4,2% dintre cazuri), Klebsiella, Enterobacter, Serratia marcescens, Pseudomonas aeruginosa.

În sarcină, infecțiile tractului urinar sunt îngrijorătoare din cauza riscului crescut de infecții renale. Valorile crescute ale progesteronului determină relaxarea a musculaturii ureterelor și vezicii urinare, ceea ce duce staza urinei în vezica urinară dar și creșterea posibilității de reflux a urinei către uretere și rinichi. Femeile gravide prezintă un risc crescut de infecții urinare, mai ales între săptămânile 6 şi 24 de sarcină, în principal ca urmare a compresiei căilor urinare cu încetinirea evacuării urinare prin creşterea în dimensiuni a uterului gravid.

Simptome – infecții urinare

Cistita se manifestă prin:

• nevoie frecventă de a urina; durere sau usturime la urinare; urinări în cantitate mică
• urină închisă la culoare, tulbure și uneori cu sânge; miros înțepător
• disconfort și dureri abdominale;
• durere în timpul actului sexual;
• lipsă de energie, stare generală proastă;
• febră.

În cazul pielonefritei, simtomatologia e caracterizată prin:

• dureri la percuția lojei renale (semn Giordano pozitiv);
• disurie (durere în timpul urinării), polakiuria (urinări frecvente);
• febră (>38 grade Celsius);
• tahicardie, cefalee;
• slăbiciune generalizată, lipsa poftei de mâncare.

Diagnostic ITU

În cazurile necomplicate, diagnosticul și implicit tratamentul administrat poate fi stabilit numai pe baza simptomelor, fără o confirmare prin teste de laborator. Însa în cele mai multe cazuri este nevoie de confirmarea diagnosticului prin urocultura și analiza biochimică și microscopică a urinei, urmărindu-se prezența de nitrați urinari, leucocite, eritrocite sau bacterii.

Urocultura este metoda prin care sunt identificate microorganismele care produc infecții ale tractului urinar și presupune însămânțarea probelor de urină pe medii de cultură speciale. Urocultura este considerată pozitivă dacă există un număr de colonii bacteriene mai mare sau egal cu standardul de unități formatoare de colonii de microorganisme specifice tractului urinar pe ml de urină. Încî din 1956 s-a stabilit ca este semnificativ pentru ITU pragul de 10⁵ UFC pentru bacilii Gram negativi/mL urină.

Sensibilitatea la antibiotice este de asemenea testată pentru selectarea tratamentului antibiotic. Cu toate acestea, și femeile cu uroculturi negative pot prezenta ameliorări în urma tratamentului antibiotic. La persoanele vârstnice, având în vedere că simptomele pot fi vagi, diagnosticul poate fi dificil, în lipsa unor teste fiabile pentru infecțiile tractului urinar.

Principii de tratament infecție urinară

Tratamentul de elecție este reprezentat de antibiotice. Ocazional, în primele zile se prescrie medicație pentru ameliorarea senzațiilor de arsură și urgență micțională, care apar în timpul unei cistite.

Infecțiile necomplicate pot fi diagnosticate și tratate numai pe baza simptomelor. Antibioticele orale reduc în mod substanțial timpul necesar vindecării, acestea având aceeași eficacitate.

Pielonefrita este tratată într-un mod mai agresiv, comparativ cu cistita simplă, utilizându-se fie un tratament de durată mai lungă, cu antibiotice orale, fie antibiotice pe cale intravenoasă. La cei care prezintă simptome mai severe, poate fi necesară internarea în spital, pentru tratament antibiotic continuu. Complicații precum obstrucția urinară, datorată unei litiaze renale, trebuie avute în vedere, în lipsa ameliorării simptomelor, după două-trei zile de tratament.

Referințe:

1. Nicolle LE B&R The Kidney 2012
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Infec%C8%9Bie_de_tract_urinar
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Cistit%C4%83
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pielonefrit%C4%83