Depistare droguri în urină (screening) – amfetamine, barbiturice, benzodiazepine, cocaină, metadonă, opiacee, fenciclidină (PCP), cannabis (THC)

Amfetaminele sunt substanţe stimulante ale sistemului nervos central înrudite chimic şi farmacologic cu epinefrina şi norepinefrina – catecolaminele din organism¹.

Supradozarea determină anorexie, insomnie, agitaţie psihomotorie, anxietate marcată; efectele cardiovasculare includ creşterea tensiunii arteriale şi aritmii^1;3.

Barbituricele, o clasă de medicamente derivate din acidul barbituric (maloniluree), sunt sedative hipnotice care deprimă activităţile SNC. In funcţie de durata lor de acţiune sunt clasificate în barbiturice cu acţiune foarte scurtă, scurtă, intermediară şi îndelungată.

Benzodiazepinele constituie o clasă de medicamente cu acţiune deprimantă SNC larg utilizate în practica medicală datorită efectului anxiolitic, sedativ, miorelaxant şi anticonvulsivant. Folosirea lor extinsă se bazează pe potentialul scăzut de inducere a dependenţei fizice şi pe frecvenţa redusă a reacţiilor adverse grave. Atunci când sunt administrate izolat, chiar în doze mari, nu induc un efect inhibitor prelungit asupra SNC. Supradozarea se produce atunci când sunt administrate în asociere cu alte clase de medicamente cu acţiune centrală sau alcool¹.

După ingestie benzodiazepinele sunt absorbite, metabolizate şi excretate în urină în proporţii variabile, datorită diversităţii mari a metaboliţilor³.

Cocaina, un produs natural obţinut din frunzele tufei de coca, este atât un stimulant eficient al SNC cât şi un anestezic local. Efectele sale farmacologice sunt identice cu cele ale amfetaminelor, deşi cocaina are o durată de acţiune mai scurtă¹.

Cocaina se găseste, în general, sub formă de pudră fină albă, cristalină, cunoscută şi sub numele de Coke, Zapada, Alba, Base, Crack, Regina Alba, Rocas, Praf de stele; poate fi înghiţită, inhalată pe nas (prizată), injectată sau fumată⁶. Se absoarbe cu uşurinţă în circulaţie prin membranele mucoase; efectele sale sunt intense, dar de scurtă durată. Cocaina este inactivată rapid prin hidroliza legăturilor ester în benzoilecgonină, iar colinesteraza din sânge o hidrolizează în ecgonin-metil-ester; ambii metaboliţi pot fi hidrolizaţi ulterior în ecgonină¹.

Cocaina nemetabolizată are afinitate pentru ţesuturile grase şi pătrunde rapid în creier. Metaboliţii cocainei fiind solubili în apa sunt excretaţi în urină împreună cu o fracţiune nemodificată. Benzoilecgonina este principalul marker urinar pentru depistarea consumului acestui drog³.

Efectele cocainei pot fi remarcate imediat după consum şi dispar în 20-30 de minute de la folosire. Dozele mici de cocaină (sub 100mg) provoacă euforie şi o stare de energizare. Consumatorul devine vorbăreţ, este foarte ager mintal şi este temporar hipersensibil la sunete şi stimuli vizuali. Cocaina inhibă apetitul şi reduce nevoia de somn.

Efectele psihologice pot fi însoţite de tahicardie, midriază, febră, tremur şi transpiraţii; aceste simptome se datorează  inhibării resorbţiei neuromediatorilor adrenergici în structurile de depozitare de la nivelul terminaţiilor nervoase simpatice. Astfel, sub acţiunea cocainei creşte concentraţia mediatorilor adrenergici de tipul noradrenalinei. Aceştia vor determina o excitare adrenergică crescută, deci vor creşte tonusul simpatic general. Supradozarea poate duce la apariţia unor crize convulsive, mişcări primitive, dar şi a unor halucinaţii. In final, tabloul clinic prezentat degenerează în pierderea cunoştinţei care, împreună cu depresia respiratorie şi prăbuşirea circulaţie sanguine, va duce la deces dacă nu se aplică măsuri medicale de terapie intensivă.

In timpul perioadei de consum apare o creştere rapidă şi puternică a dozelor de la 0,1 pâna la 15 g, în cazuri izolate chiar până la 30 g zilnic. Creşte rapid nu numai frecvenţa administrării, dar şi cantitatea administrată de fiecare dată.
Cocainismul reprezintă dependenţa psihică intensă şi tendinţa de a creşte doza, în lipsa dependenţei fizice sau a toleranţei faţă de substanţă. Cocainomania este exemplul cel mai elocvent al dependenţei exclusiv psihice care, în privinţa efectului ei distructiv, este comparabilă cu dependenţa psihică şi fizică dată de consumul de opiacee.
Fenomenele de sevraj psihic ce apar în caz de abstinenţă sunt adesea atât de puternice, încât pot duce la tentative de suicid, având în vedere faptul că este pastrată capacitatea de intervenţie a individului în timpul abstinenţei – spre deosebire de cea din sindromul de abstinenţă a opioidomanului⁸.

 Marijuana este un amestec verde, maro sau gri din frunzele, tulpinile, seminţele şi florile uscate ale cânepei (Canabis Sativa) şi are aspect de tutun verzui tăiat foarte fin⁴. Principalul component psihoactiv din această plantă este tetra-hidro-cannabinolul (THC), deşi există şi alte substanţe canabinoide care pot contribui la efectele marijuanei¹. Cu cât concentraţia de THC este mai mare cu atât efectele drogului sunt mai puternice.

Cea mai obişnuită modalitate de consum a marijuanei este fumatul în formă pură sau amestecată cu tutun. Uneori este fumată într-o pipă specială, dar de cele mai multe ori într-o ţigară răsucită numită “joint”⁷. Este posibilă şi ingestia drogului, fie prin încorporarea în mâncare, fie sub forma unui extract lichid (ceai)³.

Marijuana este absorbită rapid din plămâni în circulatie, cu instalarea imediată a efectelor; în cazul ingestiei efectele apar mai lent, dar sunt mai îndelungate.

Substanţele canabinoide naturale şi produşii lor de metabolism sunt liposolubile, fiind stocate în ţesuturile grase ale organismului, inclusiv la nivel cerebral, o perioadă de timp îndelungată de la consum.

Metaboliţii canabisului sunt prezenţi în sânge, bilă, fecale şi urină; în urină pot fi detectaţi într-un interval de câteva ore de la expunere. Datorită liposolubilităţii persistă mult timp în ţesuturile grase, de unde sunt eliberaţi lent şi excretaţi în urină în decurs de câteva zile, săptămâni sau chiar luni de la ultima expunere, în funcţie de intensitatea şi frecvenţa utilizării. Metabolitul 11-nor-Δ⁹ THC-9-acid carboxilic este principalul marker urinar al consumului de marijuana³.

Efectele acute ale consumului includ: alterarea memoriei, confuzie temporală, afectarea performanţelor motorii şi depersonalizare⁴.

Efectele substanţelor active din canabis depind în mod decisiv de personalitatea şi mediul social al consumatorului. Unii oameni nu simt nimic dacă fumează marijuana, iar alţii se pot relaxa şi pot avea un sentiment înălţător.

Se descriu diferite faze ale stării tipice de euforie (engl. “cannabis high”, “social high”). Printre efectele iniţiale se numără adesea o stare de agitaţie, însoţită ocazional de stare de tensiune şi anxietate, stări ce vor fi urmate în curând de o senzaţie plăcută de siguranţă şi ocrotire. Urmează stări introspective şi echilibrate, de un calm deosebit. Alteori pot apărea oscilaţii ale stării de spirit, râsul nemotivat alternând cu tăcerea contemplativă. Este caracteristică intensificarea percepţiei mediului extern şi intern. In cazul consumului în grup, aceste modificări pot determina o trăire mai intensă a relaţiilor de grup.
Ameţeala după canabis nu are aceeaşi evoluţie în toate cazurile, există şi stări euforice atipice. Uneori consumul de canabis poate simula, agrava sau declanşa psihoze schizofreniforme⁸.

Consumul cronic poate induce, în plus, efecte la nivel cardiovascular şi pulmonar⁴.

Dependenţa fizică de substanţele active din canabis poate apărea în urma consumului îndelungat şi depinde de doza utilizată, de regularitatea consumului, de organismul consumatorului etc. Aparent nu există simptome de sevraj fizic pur după oprirea consumului.
Există riscul de a dobândi dependenţă psihică în timp şi prin consum regulat⁸.

Morfina, un produs natural obţinut din macul alb, este un analgezic narcotic folosit pentru a ameliora durerea severă. Extrasă din opiumul rezultat prin uscarea laptelui de mac, morfina poate fi rafinată chimic ulterior în heroină, un derivat diacetilat cu potenţă mai mare.

Aceste opiacee cu structură chimică similară reduc sensibilitatea faţă de stimulii fizici şi psihologici, diminuă durerea, teama şi anxietatea¹.

Opiaceele sunt administrate de obicei intravenos sau subcutanat, dar pot fi şi fumate sau prizate. După pătrunderea în circulaţie, tind să se concentreze în plămâni, splină, rinichi şi ficat; concentraţii mai mici se găsesc în musculatura şi sistemul nervos central. Există mai multe căi de detoxifiere a organismului de opiacee printre care se numără dealchilarea, adăugarea de grupări hidroxil, degardarea hidrolitică şi conjugarea cu acidul glucuronic. Morfina este excretată în urină sub forma glucuronidata, liberă nemodificată şi alţi metaboliţi minori. Deşi unii metaboliţi ai opiaceelor apar în bilă şi fecale, excreţia urinară reprezintă principala cale de eliminare³.

Heroina are practic acelaşi spectru de acţiune ca şi morfina, în schimb are un efect analgezic de 5 până la 10 ori mai puternic. In acelaşi timp, heroina este şi puternic euforizantă. La fel ca morfina, estompează activitatea intelectuală a omului şi influenţează starea sa psihică în sensul eliminării fricii şi proastei dispoziţii. Sub influenţa heroinei oamenii par a fi foarte fericiţi, iar nevoile lor sunt complet satisfăcute.

Adesea consumatorii relatează un episod de “flash” (engl. trasnet), un flux dinamic, de plăcere ce cuprinde întreg corpul imediat după injectarea în circulaţia sanguină. Totalitatea efectelor resimţite de către cei care consumă aceste droguri se mai numeşte “kick” (energie, avânt, putere mobilizatoare). Termenii sugerează funcţia puternică de amplificare a senzaţiilor prin care aceste opiacee pot domina comportamentul persoanei dependente, mai ales dacă sunt administrate injectabil. Supradozarea poate duce, în cazuri extreme, la deces ca urmare a insuficienţei respiratorii⁸.

Opiaceele induc o stare de dependenţă fizică intensă; simptomele de sevraj se pot instala în câteva ore de la ultima doză şi pot continua o perioadă de 5-10 zile. Consumatorul încearcă să-şi administreze din nou drogul, atât pentru a elimina efectele neplăcute ale sevrajului cât şi pentru a obţine euforia dorită. Intervalul de timp de la administrarea drogului până la instalarea efectelor pozitive depinde de frecvenţa consumului, cantitatea, rata metabolică, timpul de înjumătăţire şi rata de excreţie a drogului, precum şi de vârsta, greutatea, activitatea şi dieta consumatorului^1;8.

Metadona este un opioid produs pe cale sintetică, folosit ca analgezic, antitusiv sau ca medicament de substituţie, ce se prescrie în cazul dependenţei majore de opiacee.

Este un agonist al receptorilor opioizi cu proprietăţi farmacologice similare morfinei. Efectul metadonei apare la 30 – 60 minute după administrarea orală şi la 10 – 20 minute după administrarea parenterală şi durează între 12 şi 48 ore, în funcţie de doza administrată şi variabilitatea individuală a procesului de metabolizare. Timpul de înjumătăţire este de 15 – 55 ore, făcând posibilă o singură administrare pe zi.  Excreţia metadonei şi metaboliţiilor săi are loc în principal pe cale renală^6;7.

Datorită instalării insidioase a efectului, în cazul administrării orale, nu se produce aşa-numitul “kick”, ceea ce determină o lipsă a sentimentului euforic. Dacă însă se administrează intravenos, efectul este similar unei doze de heroină injectată.

Administrată în doze mici, metadona ocupă receptorul opioid pentru perioade lungi de timp blocând efectele morfinei şi eliminând efectul euforic, pe care dependenţii de heroină il caută. Metadona permite astfel, încetarea consumului de heroină sau alte opiacee, fără ca sindromul de sevraj să apară, în condiţiile unei atente supravegheri medicale, psihologice şi sociale.

In general, este bine tolerată, însă unii pacienţi pot prezenta anumite tulburări, dintre care cele mai importante sunt: transpiraţia excesivă, constipaţia, greţurile, tulburările de somn şi de sensibilitate gustativă.

Efectele adverse ce apar după administrarea repetată includ sedarea marcată, deprimarea respiratorie şi a SNC-ului, greaţă şi vărsături, bradicardie, hipotensiune arterială, creşterea presiunii intracraniene, mioza, eliberarea de hormon antidiuretic, precum şi dependenţa fizică şi psihologică. Metadona determină dependenţă, însă sindromul de abstinenţă este mai puţin intens decât în cazul morfinei⁶.

Fenciclidina, cunoscută sub denumirea de “praful îngerilor” sau PCP, este un halucinogen, ce a fost folosit în anii 50 ca anestezic. Aceasta a fost scoasă din uz, deoarece cauza pacienţilor anesteziaţi  halucinaţii şi delir. PCP este disponibilă într-o serie de forme: praf alb, capsule sau comprimate, ce pot fi înghiţite, fumate (singure sau în combinaţie cu marijuana), prizate sau injectate.

Efectele depind de doza de medicament administrată, modul de utilizare, precum şi variaţiile individuale. Dozele mici acţionează ca un stimulent, accelerând funcţiile organismului. Efectele fenciclidinei, variază de la depresie (uneori stări catatonice) la euforie, furie violentă şi halucinaţii, oferind un comportament bizar. Pentru mulţi utilizatori, PCP modifică modul în care aceştia percep lucrurile din jurul lor şi pe ei înşişi. De asemenea, fenciclidina determină creşterea frecvenţei cardiace şi a tensiunii arteriale, eritem facial, transpiraţii, ameţeli şi parestezii. Atunci când sunt luate în doze mari, pot provoca somnolenţă, convulsii, comă şi moarte prin insuficienţă pulmonară sau cardiacă şi hemoragii cerebrale.

PCP poate fi detectat în urină la 4-6 ore de la administrare şi persistă 7-14 zile în funcţie de rata de metabolizare, vârstă, greutatea, activitatea şi dieta consumatorului⁶.

Specimen recoltat – o probă de urină spontană⁵.

Recipient de recoltare – eprubetă pentru urină⁵.

Cantitatea recoltată – 10 mL⁵.

Prelucrarea necesară după recoltare – nu este necesară adăugarea de aditivi sau substanţe conservante; pH-ul probelor de urină trebuie să se menţină în intervalul fiziologic 5-8⁵.

Stabilitate probă – probele de urină sunt stabile 3 zile la 2-8°C; dacă  nu este posibilă testarea lor în acest interval de timp probele vor fi congelate⁵.

Metoda – imunocromatografică. Este o metodă imunologică calitativă de evidenţiere a substanţelor toxice sau metaboliţilor acestora în urină. Testul foloseşte conjugate proteice cu substanţele toxice menţionate mai sus, ce intră în competiţie cu drogurile din urină pentru anumite situsuri de pe anticorpii specifici. Dacă drogurile sunt prezente în urină în concentraţii mai mici decât cut-off-ul, situsurile anticorpilor specifici nu sunt saturate şi anticorpii vor reacţiona cu conjugatele proteice. Complexele astfel formate sunt vizualizate în zona care conţine banda testului sub forma unei linii colorate. Prezenţa drogurilor peste limita cut-off-ului va satura situsurile specifice de pe anticorpi şi nu va determina apariţia unei benzi colorate. In test este inclusă şi o bandă de control.

Test negativ – linia de control (C) + linia colorată (T); indică o concentraţie urinară mai mică decât cut-off-ul.

Test pozitiv – doar linia de control (C); indică o concentraţie urinară mai mare decât cut-off-ul⁵.

Valori de referinţă – negativ pentru fiecare din cele 8 droguri testate.

Rezultatele pozitive semnifică prezenţa unei concentraţii de substanţe toxice mai mari decât cut-off-ul⁵.

 Limite şi interferenţe

Bibliografie