Factorul II (protrombină)

Informaţii generale Factorul II (protrombină)

Factorul II sau protrombina este o glicoproteină care se găseşte în plasma normală şi constituie împreună cu fibrinogenul factorul de bază al coagulării^2;5.

Din protrombină, sub acţiunea protrombinazei, rezultă trombina, enzima cheie a coagulării. Cantitatea de protrombină consumată în această reacţie este direct proporţională cu cantitatea de trombină generată. Protrombina este produsă în ficat, iar vitamina K deţine un rol important în sinteza acesteia¹.

Deficitul de factor II poate fi constituţional (congenital) sau dobândit; la rândul său deficitul congenital poate fi cantitativ (tip1 – hipoprotrombinemie) sau calitativ (tip 2 – disprotrombinemie). Genele implicate sunt situate pe o pereche de cromozomi somatici. Transmiterea defectului se face autozomal recesiv, fiind înregistrate multiple variante genetice (mutaţii pe situsuri diferite).

Heterozigoţii sunt de obicei asimptomatici; la homozigoţi boala debutează în copilărie cu hemoragii cutaneo-mucoase şi hemoragii profunde de severitate variabilă. Manifestările clinice survin atunci când activitatea factorului II este de 4-7%. Tratamentul manifestărilor hemoragice constă în administrarea de plasmă şi complex protrombinic activat^2;7.

Deficitul ereditar de protrombină este o afecţiune foarte rară, fiind raportate în literatură aproximativ 100 cazuri.

Hipoprotrombinemia izolată dobândită este rară, în schimb cea asociată cu deficienţa altor factori din complexul protrombinic (VII, IX, X) este mult mai frecventă. Aceasta se datorează deficitului de vitamina K şi poate surveni în următoarele situaţii:

• aport scăzut de vitamina K: carenţă alimentară;
• deficit de sinteză intestinală (distrugerea florei bacteriene intestinale sub tratament antibiotic);
• absorbţie intestinală scăzută: tranzit intestinal accelerat, sindroame de malabsorbţie (ex: boala celiacă), obstrucţie biliară, obstacol în circulaţia portă;
• deficit de utilizare a vitaminei K: insuficienţă hepatică gravă, supradozare de anticoagulante orale^2;3;5.

In cazul deficitului de protrombină testele de hemostază prezintă următoarele modificări: timpul de tromboplastină parţială activat (APTT) şi timpul Quick sunt alungite, în timp ce timpul de trombină este normal.

Testul efectuat în laboratorul nostru măsoara activitatea factorului II pe baza căreia pot fi identificate atât deficitul cantitativ cât şi cel calitativ de protrombină^1;6.

Recomandări privind efectuarea testului – manifestări hemoragice severe: echimoze intinse, hematurii, epistaxis, gingivoragii, hemoragii digestive, hematoame profunde, hemartroze, menoragii, metroragii; prelungirea timpului Quick fără o motivaţie terapeutică sau clinică⁶. 

Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate)⁴.

Specimen recoltat – sânge venos⁴.

Recipient de recoltare – vacutainer cu citrat de Na 0.105M (raport citrat de sodiu – sânge=1/9). Presiunea realizată de garou trebuie să fie între valoarea presiunii sistolice şi cea a presiunii diastolice şi nu trebuie să depăşeasca 1 minut. Dacă puncţia venoasă a eşuat, o nouă tentativă pe aceeaşi venă nu se poate face decât după 10 minute⁴.

Cantitate recoltată – cât permite vacuumul; pentru a preveni coagularea parţială a probei se va asigura amestecul corect al sângelui cu anticoagulantul, prin mişcări de inversiune a tubului⁴.

Prelucrare necesară după recoltare – proba va fi centrifugată 15 minute la 2500g, urmată imediat de separarea plasmei şi congelarea acesteia; probele recoltate în afara laboratorului vor fi transportate în recipientul destinat probelor congelate³.

Cauze de respingere a probei – vacutainer care nu este plin; proba de sânge hemolizată sau coagulată; plasma care nu a ajuns congelată la laborator⁴.

Stabilitate probă – plasma separată este stabilă 4 ore la temperatura camerei; 3 săptămâni la  – 20ºC; > 1 an la – 70ºC⁴.

Metoda – coagulometrică (constă în măsurarea timpului de coagulare a probei de investigat în prezenţa tromboplastinei şi a unei plasme care conţine în exces toţi factorii plasmatici ai coagulării cu excepţia factorului II)⁴.

Valori de referinţă – 80 – 130%⁴. 

Bibliografie