Macroamilaza

Informaţii generale şi recomandări pentru determinarea macroamilazei

Macroamilazemia descrie o condiţie asociată cu o activitate persistent crescută a amilazei serice în absenţa unor simptome sau semne clinice de afecţiune pancreatică. Aceasta se datorează prezenţei unui complex format între amilază şi o macromoleculă ale cărei dimensiuni mari (greutate moleculară >200 kDa) îi impiedică excreţia urinară, prelungindu-i timpul de înjumătăţire şi determinând, în general, creşterea amilazei serice de 6-8 ori faţă de nivelul normal^2;4;6.

Din punct de vedere structural, macroamilaza este un complex circulant în care amilaza normală este legată în majoritatea cazurilor de o imunoglobulină şi mai rar de un polizaharid. Imunoglobulinele implicate sunt de tip IgA şi IgG. Compoziţia macroamilazelor este heterogenă. Analiza complexului după disociere în mediu acid indică o proporţie variabilă de izoamilaze pancreatice (tip P) şi salivare (tip S)⁶.

Clinic, este important ca macroamilazemia să fie diferenţiată de alte condiţii asociate cu hiperamilazemie. Spre deosebire de pancreatita acută, macroamilaza determină creşteri mai puţin dramatice, dar mai persistente (mai multe săptămâni sau luni) ale amilazei pancreatice. Aceasta este de obicei însoţită de un clearance redus al enzimei. Astfel, asocierea unei hiperamilazemii cu raport clearance amilază / clearance creatinină – (amilaza urinară / amilază serică) x (creatinina serică / creatinina urinară) x 100 – foarte scăzut (<1%) şi funcţie renală normală sugerează prezenţa unei macroamilazemii^1;2;5;6.

Macroamilaza se poate produce şi la pacienţii cu hiperamilazemie şi amilază urinară normală, precum şi la persoane cu activitate normală a amilazei, atât în ser cât şi în urină, ceea ce indică faptul că există tipuri variate de macroamilazemie.

In tabelul de mai jos sunt prezentate caracteristicile diferitelor forme de hiperamilazemie:

Macroamilzemia poate fi întâlnită cu o frecvenţă de 1.05% într-un grup de pacienţi selecţionaţi întâmplător, de 2.56% în rândul persoanelor cu hiperamilazemie şi de 0.98% la cei cu amilază serică normală⁶. Nici un simptom clinic nu este asociat direct cu această modificare paraclinică, deşi multe dintre aceste cazuri au fost detectate în urma investigării unei dureri abdominale⁴.

În cele mai multe cazuri este o condiţie clinică benignă dobândită, întâlnită la persoane aparent sănătoase, mai frecvent la bărbaţi decât la femei. Este depistată cel mai adesea după decada a cincea de viaţă.

Macroamilazemia poate constitui un semn precoce de boală, fie ca un marker specific, fie ca o disproteinemie nespecifică în cadrul unei boli însoţită de o capacitate crescută de legare a amilazei şi poate fi privită ca o tulburare generată de complexarea enzimelor cu imunoglobuline⁶.

Macroamilazemia a fost observată la câţiva pacienţi cu sindroame de malabsorbţie, hepatită sau alte boli hepatice asociate cu consumul de alcool, diabet zaharat, tumori metastatice de ovar sau ruptura unei sarcini extrauterine, abcese tubo-ovariane.

În cazul unei depistări întâmplătoare a macroamilazemiei se justifică să se cerceteze prezenţa unei paraproteinemii asociată cu un mielom multiplu, limfom sau cu sindromul imunodeficienţei dobândite (SIDA) datorită posibilităţii legării amilazei de proteine plasmatice mari^4;5;6;7.

Identificarea definitivă a macroamilazemiei necesită demonstrarea directă a existenţei moleculelor de macroamilază prin ultracentrifugare, cromatografie, precipitarea selectivă într-o soluţie de polietilen glicol sau alte tehnici fizice⁶.

Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate)³.

Specimen recoltat – sânge venos³.

Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant cu/fără gel separator³.

Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare³. 

Volum probă – 2 mL ser³.

Stabilitate probă – 2 saptamani la 2-8 °C³.

Metodă – cromatografie cu gel-filtrare (tehnica de separare a moleculelor pe baza dimensiunilor acestora)³.

Bibliografie