Totul despre deshidratare

Cuprins:

• Ce este deshidratarea?
• Deshidratare – clasificare și mecanism
• Deshidratare – simptome
• Analize – deshidratare
• Complicațiile și prognosticul în deshidratare

Balanța negativă de lichide care poate cauza deshidratare rezultă din:

• scăderea aportului lichidian;
• creșterea excreției de lichid la nivel renal, gastrointestinal sau pierderi insensibile;  
• modificarea echilibrului hidric și apariția altor tipuri de fluide: ascita, efuziuni și extravazări capilare, specifice în arsuri și sepsis.

Scăderea apei corporale totale determină reduceri atât ale volumelor de lichid intracelular cât și extracelular. Manifestările clinice ale deshidratării sunt cel mai strâns legate de epuizarea volumului lichidian intravascular și de încercările de compensare fiziologică care vor avea loc.

Pe măsură ce deshidratarea progresează, apare șocul hipovolemic, ce are ca rezultat insuficiența de organ, iar în final poate surveni moartea (moartea prin deshidratare).

Deshidratare – clasificare și mecanism

Apa joacă un rol cheie în menținerea multiplelor funcții fiziologice în organism. Corpul uman este format din apă într-un procent de 55% – 65%. Două treimi din această cantitate este intracelulară, iar o treime este extracelulară. O cincime din apa extracelulară este cea intravasculară.

Organismul are un sistem ce acționeză, într-un mod complex, pentru menținerea volemiei. Apa este absorbită la nivelul tractului gastrointestinal. Controlul primar al homeostaziei apei se face prin osmoreceptori prezenți la nivelul creierului. Fiind sesizată de acești osmoreceptori, deshidratarea stimulează centrul setei din hipotalamus, ceea ce duce la nevoia ingestiei de apă.

Acești osmoreceptori pot controla, de asemenea, conservarea apei de către rinichi. Atunci când hipotalamusul detectează concentrații mai mici de apă, acesta va determina hipofiza posterioară să elibereze hormonul antidiuretic (ADH), care stimulează rinichii să reabsorbă mai multă apă.

Scăderea tensiunii arteriale, care însoțește adesea deshidratarea, declanșează secreția de renină din rinichi. Renina transformă angiotensina I în angiotensină II, ceea ce crește eliberarea de aldosteron din suprarenale. Aldosteronul crește absorbția de sodiu și apă, la nivelul rinichiului. Folosind aceste mecanisme, organismul reglează volumul lichidian și concentrația de sodiu și apă².

Deshidratarea poate fi clasificată în funcție de osmolaritate și severitate.

Sodiul seric (Na) este un biomarker al osmolarității, presupunând că pacientul are o glicemie normală.

Deshidratarea poate fi izonatremică (130-150 mEq/L), hiponatremică (< 130 mEq/L) sau hipernatremică (>150 mEq/L). Deshidratarea izonatremică este cel mai frecvent întâlnită (80%).

Cele două tipuri de deshidratare (hipernatremică și hiponatremică) reprezintă, fiecare, aproximativ 5-10% dintre cazuri. Variațiile sodiului seric reflectă compoziția lichidelor pierdute și astfel, diferite efecte fiziopatologice.

Complicațiile neurologice pot apărea în stări hiponatremice și hipernatremice. Hiponatremia severă poate duce indisolubil la apariția de convulsii, în timp ce corectarea mai rapidă a hiponatremiei cronice (>2 mEq/L/h) este asociată cu mielinoliza pontină centrală (sindrom de demielinizare osmotică – boală neurologică cauzată de leziuni severe la nivelul tecii de mielină din fibrele nervoase, de la nivelul trunchiului cerebral.

Cauzele hiponatremiei variază de la tulburări de alimentație, la dezechilibre hormonale, alcoolism sau efectele secundare ale medicamentelor. În plus, această condiție poate să apară ca efect secundar al terapie prin perfuzie.

În timpul deshidratării hipernatremice, apa este evacuată osmotic din celule, în spațiul extracelular. Pentru a compensa, celulele pot genera particule active osmotic (osmoli idiogeni), care atrag apa în celulă și mențin volumul fluidului celular.

În timpul rehidratării rapide a hipernatremiei, activitatea osmotică crescută a acestor celule poate duce la un flux mare de apă, provocând balonizarea și dezintegrarea celulară; consecința acestui mecanism este apariția edemului cerebral. Rehidratarea lentă, peste 48 de ore, minimizează acest risc (este indicat a nu se depăși 0,5 mEq/L pe oră; 10-12 mEq/L în 24 de ore).

Deshidratare – simptome

Semnele deshidratării sunt marcate de senzația de sete, o urină de culoare galben închis, cu miros puternic, senzație de amețeală, oboseală, senzația de uscăciunea gurii, a buzelor și ochilor.

Analize – deshidratare

Testele de laborator nu sunt obligatorii în evaluarea starii de deshidratare dacă etiologia este cunoscută și este prezentă o deshidratare ușoară până la moderată.

Cu toate acestea, în cazul deshidratării severe, sunt recomandate analize de laborator, ionograma fiind edificatoare, pentru clasificarea tipului de deshidratare. Astfel:

Sodiul seric trebuie determinat deoarece atât hiponatremia (< 130 mEq/L), cât și hipernatremia (> 150 mEq/L) necesită diete și tratamente specifice.

Potasiul poate fi crescut în anumite afecțiuni, cum ar fi: hiperplazie suprarenală congenitală, insuficiență renală, acidoză marcată. În deshidratarea cauzată de stenoza pilorică sau alcaloză, Na⁺ seric este adesea scăzut.

Clorul seric este electrolitul care se deplasează între spațiul intra- și extracelular și funcționează în strânsă legătură cu sodiul, sub forma de clorură de sodiu, menținând neutralitatea electrică a celulei. În deshidratarea cauzată de stenoza pilorică (de exemplu, alcaloză hipocloremică, hipokaliemică sau metabolică) sau meningita tuberculoasă, nivelul clorului scade.

Deshidratarea țesuturilor are ca rezultat producerea de acid lactic. Bicarbonatul este consumat pe măsură ce nivelul acidului lactic crește. În cetoacidoza diabetică, cetoacizii consumă și bicarbonat. Nivelurile de bicarbonat pot fi, de asemenea, reduse din cauza pierderii de bicarbonat, prin emisia de scaune diareice. În unele cazuri, nivelurile scăzute de bicarbonat au fost corelate cu o severitate crescută a deshidratării.

Glucoza poate fi scăzută în cetoacidoza diabetică.

Nivelurile ureei și ale creatininei pot fi crescute din cauza hipoperfuziei renale; Astfel, într-o insuficiență renală, valorile acestor analize cresc.

Analiza urinei poate oferi informații medicale în cazurile diagnosticate cu diabet. În cazul diabetului insipid, urina este diluată și densitatea sa este scăzută, chiar și la pacienți deshidratați.

Analiza electrolitică a pierderilor oricărui lichid (de exemplu prin urină, scaun, lichid gastric) poate fi efectuată pentru a rafina compoziția lichidelor de substituție, după asigurarea resuscitării lichidiene acute.

Complicațiile și prognosticul în deshidratare

Deși CDC nu are recomandări specifice privind aportul de apă, adulții sunt încurajați să mențină consumul zilnic între 2-3 L. Persoanele care, în urma activităților prestate pierd o cantitate mare de lichid prin transpirație, sunt încurajate să consume o cantitate mai mare de apă (sportivii). La pacienții vârstnici, consumul excesiv de apă poate provoca hiponatremie, de aceea se recomandă soluții de hidratare echilibrată.

Complicațiile deshidratării apar din cauza hidratării necorespunzătoare a organismului. Alterarea stării mentale, insuficiența renală, șocul hepatic, acidoza lactică, hipotensiunea și chiar decesul sunt legate de fenomenul de hipoperfuzie de organ.

Pot apărea anomalii ale fluidelor și electroliților, cum ar fi uremie, hiponatremie, hipernatremie, hipokaliemie, hiperkaliemie, acidoză metabolică și alcaloză metabolică. Administrarea în exces a lichidelor, în vederea corectării deshidratării, poate provoca edeme periferice și edem pulmonar.

La pacienții cu hiponatremie severă, corectarea volumului de lichide poate determina o creștere rapidă a sodiului, care poate declanșa patologia descrisă mai sus – mielinoliza pontină centrală.

Referințe:

1. https://emedicine.medscape.com/article/906999-overview#a5
2. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK555956/
3. https://www.nhs.uk/conditions/dehydration/