Ziua Mondială a Hepatitei
Ziua Mondială a Hepatitei
Ziua Mondială a Hepatitei (WHD) este marcată la nivel mondial pe 28 iulie și este un eveniment sprijinit de Organizația Mondială a Sănătății (OMS). În această zi sunt reunite acțiuni de conștientizare și luptă împotriva hepatitei.
2020 este cel de-al 3-lea an al campaniei ce poartă denumirea „Găsiți milioanele lipsă”, o inițiativă globală ce aparține organizației non-profit Alianța Mondială de Luptă Împotriva Hepatitei (World Hepatitis Alliance, WHA). Mișcarea este inițiată cu scopul descoperirii cazurilor nediagnosticate, acele milioane care trăiesc fără a fi conștiente de riscurile existenței în organism a unui virus hepatitic. WHA este o asociație de pacienți, cu reprezentare internațională, ce apără drepturile persoanelor din întreaga lume, diagnosticate cu o formă de hepatită. La nivel mondial există 290 de milioane de persoane diagnosticate cu această afecțiune.
Cuprins:
Ce știm despre ficat
Ficatul este cel mai mare organ din corp. La adult cântărește 1200 – 1500 g, reprezentând între 1,8 până la 3,1% din greutatea corporală totală. Are forma unui con, de culoare maro-roșiatic închis, fiind localizat în partea dreaptă a cavității abdominale, sub diafragmă și în partea superioară a stomacului, rinichiului drept.
Ficatul este compus din 2 lobi inegali, stâng și drept. Lobul drept este format din alți 2 lobi mai mici numiți: lobul cuadrat (pătrat) și caudat. Lobul drept reprezintă aproximativ 2/3 din volumul hepatic total, fiind despărțit de cel stâng printr-o linie, care se întinde de la vena cavă inferioară, superior, până la mijlocul fosei veziculei biliare, inferior.
Ficatul are o mare capacitate de regenerare, demonstrată prin faptul că după o hepatectomie parțială regenerarea începe după 24 de ore, atinge maximul în 4 – 5 zile și se termină în 14 zile. Funcțiile lui sunt multiple, fiind îndeplinite la nivelul hepatocitului.
Funcțiile ficatului
Funcțiile metabolice ale ficatului – fac conversia glucozei în glicogen (glicogenul poate fi apoi reconvertit în glucoză cu rol important în energia organismului). Au rol în metabolismul proteic, în sinteza anumitor proteine plasmatice și a colesterolului;
Funcția biliară – ficatul ajută la secreția și excreția bilei cu rol în digestia și absorbția grăsimilor, în absorbția vitaminelor liposolubile (A, D, E și K), a fierului și a calciului alimentar.
Funcția antitoxică – prin activitatea ficatului, substanțele toxice de origine exogenă și endogenă sunt neutralizate și transformate în substanțe mai puțin toxice sau eliminate din organism.
Sinteza fermenților – ficatul intervine în menținerea echilibrului acido-bazic, prin depozitarea apei și posibilitatea de a echilibra perturbările circulatorii.
Cele mai cunoscute boli ale ficatului
Hepatita virală acută este o boală infecțioasă transmisibilă provocată de virusuri hepatotrope specifice. Sub această denumire sunt grupate mai multe boli frecvente cu răspândire mondială care prezintă caracteristici clinice, biochimice şi morfologice similare, dar care sunt provocate de virusuri diferite.
Hepatita acută virală poate fi determinată de cel puţin 5 virusuri specifice, cunoscute – A, B, C, D şi E.
Hepatita virală A – (boala mâinilor murdare) – este provocată de virusul hepatitic A, care poate pătrunde în organism pe cale orală (prin apă sau alimente contaminate), fecală sau, mai rar, parenteral.
Perioada de incubație durează între 2 – 6 săptămâni. Hepatita virală A nu cronicizează şi virusul nu persistă în organism.
Manifestările clinice apar în primele două săptămâni prin: febră, oboseală, dureri musculare, lipsa poftei de mâncare, greaţă şi vărsături.
- Diagnosticul de rutinăal infecţiei este serologic; testul Anti-HAV pune în evidenţă anticorpii de tip IgM şi totali. Primii anticorpi care apar sunt de tip IgM, urmaţi ulterior de apariţia IgG. Anti-HAV-IgM apar concomitent cu debutul simptomelor, ating un nivel maxim în cursul primei luni şi devin nedetectabili după 6 luni.
- Diagnosticul de laborator presupune și monitorizarea transaminazelor pentru evidențierea leziunilor celulei hepatice (hepatocitolizei) demonstrată prin creșterea transferazelor serice ALT (alaninaminotransferaza) şi AST (aspartataminotransferaza), chiar în absenţa icterului. De asemenea, dozarea bilirubinei indică perturbări ale metabolismului pigmenților biliari și efectuarea electroforezei (electroforeza proteinelor serice) oferă informații despre dezechilibrul proteinelor serice: creşterea alfa, beta şi gamma-globulinelor, scăderea albuminelor, inversarea raportului albumine/globuline.
Hepatita virală B – (serică, de seringă, sau postransfuzională) – este provocată de prezența în organism a virusului hepatitic B, care pătrunde doar pe cale parenterală și are tendința de cronicizare. Virusul se poate transmite vertical, de la mamă la făt (de la mama infectată la făt în timpul nașterii).
Perioada de incubație variază de la 6 săptămâni la 6 luni. Calea de transmitere: instrumentar contaminat, transfuzii cu sânge de la persoane infectate, tatuaje făcute cu instrumentar nesteril.
Debutul bolii este variabil și începe cu tulburări dispeptice, uneori atribuite unor mese mai copioase. Bolnavul se plânge de inapetență, balonări postprandiale, greață, vărsături, modificări de scaun (diaree sau constipație), dureri epigastrice cu aspect de colică biliară.
- Prezența virusului hepatitic B în organism este dată de persistența antigenului Australia (Ag HBs).
- Determinarea celor doi markeri serologici – AgHBs și Anti-HBc-IgM – denotă existența unei infecții legate de virusul hepatitic B și, totodată, existența unei hepatite în faza acută.
- Protrombina – oferă informații legate de funcționalitatea ficatului și efectele agresiunii virusului asupra ficatului.
- Nivelul bilirubinei – creșterea bilirubinei conjugate (directe) peste nivelul bilirubinei indirecte (neconjugate) arată un blocaj al eliminării acesteia. Semnificația clinică apare și prin îngălbenirea ochilor și a pielii – semn de accentuare a icterului.
- Diagnosticul de laborator presupune și evaluarea funcției hepatice prin monitorizarea transaminazelor (ALT și AST).
- Anti-HBs apar în ser la 4-6 luni de la debutul bolii şi rămân detectabili la 80-90% dintre pacienţii cu virusul eliminat. Ei indică dezvoltarea imunităţii faţă de HBV.
- Anti-HBe este un anticorp produs de organism ca răspuns la antigenul “e” al hepatitei B, reprezintă un marker de infecţiozitate şi un indicator al replicării virale active, asociat cu boală hepatică progresivă.
- ADN viral hepatită B (viremia hepatitei B) – detectarea cantitativă a ADN-ului VHB din plasmă (viremie B), prin tehnologia PCR, este esențială în decizia de a institui un tratament. Această metodă permite și depistarea ADN-VHB în cazurile de hepatită cronică B cu markeri serologici negativi.
Hepatita virală C – Calea de transmitere: contact sexual neprotejat, prin efectuarea unui piercing sau tatuaj în condiții precare, prin utilizarea la comun a obiectelor înțepătoare (forfecuțe de unghii, lame de ras, periuțe de dinți). O altă cale de transmitere a virusului este cea verticală – de la mamă la făt – sau prin intermediul administrării intravenoase de droguri, prin utilizarea de ace și seringi contaminate.
Evoluția hepatitei cu virusul C poate fi rapidă, intermediară sau lentă. Ceea ce le diferențiază este intervalul de timp necesar instaurării fibrozei. În cazul unei evoluții rapide, fibroza de grad 4 (cel mai inalt grad) se instalează în 5 – 10 ani de zile. În cadrul unei evoluții intermediare, fibroza de grad 4 se constituie în 15 -30 de ani, iar o evoluție lentă se realizează în peste 30 de ani.
Manifestările clinice ale infecției acute cu HCV seamănă cu semnele unei infecții acute cu virus hepatitic A, cu mențiunea că simptomatologia este prezentă doar la 15 – 20% din cazuri, restul trecând neobservate.
- Diagnosticul infecției acute se face prin decelarea în serul pacientului a anticorpilor anti-HCV. Cu testele serologice curente anticorpii se depistează, în medie, la 7-8 săptămâni de la debutul infecţiei. În cazul eradicării spontane a infecţiei, anti-HCV pot să persiste toată viaţa sau să scadă treptat până la dispariţie în câţiva ani. La pacienţii cu infecţie cronică anti-HCV persistă indefinit. Rezultatele pozitive trebuie confirmate printr-o analiză suplimentară.
- Testarea pentru ARN-VHC (prin PCR) confirmă diagnosticul şi cuantifică numărul de copii virale în sânge (viremie). Aproape toţi pacienţii cu infecţie cronică au ARN-VHC detectabil în sânge. Eliminarea virusului din organism se realizează la cca. 20% din cazuri, 80% din pacienți rămân purtători cronici ai acestui virus.
Hepatita virală D – este o afecțiune dată de virusul hepatitic D, un virus defectiv, care are nevoie pentru replicare şi supravieţuire de prezenţa virusului hepatitei B (VHB). Astfel, infecţia cu VHD se produce numai la persoanele infectate cu VHB.
Simptomele hepatitei D sunt mult mai severe decât cele observate în infecţia cu VHB sau în alte hepatite virale:
- coinfecţia: când pacientul este infectat cu VHB şi VHD în acelaşi timp; în acest caz simptomatologia este în general aceeaşi cu cea din hepatita B acută. În cele mai multe cazuri, se ajunge la o vindecare completă; cronicizarea este rară;
- suprainfecţia: când pacientul s-a infectat cu VHB şi ulterior cu VHD. În acest caz boala este mai severă şi poate evolua către o formă fulminantă a hepatitei sau se poate croniciza. Ca o regulă, răspunsul anticorpilor la suprainfecţie este mai rapid decât în cazul coinfecţiei;
- infecţia cronică: este mai severă decât hepatita B cronică.
În coinfecţiile VHB – VHD autolimitante anticorpii anti-HD sunt în multe cazuri nedetectabili, deoarece titrul lor este foarte scăzut şi au o remanenţă scurtă. În cazul suprainfecţiei cu VHD, detectarea anticorpilor poate fi negativă la scurt timp după instalarea bolii; cu toate acestea se produce o seroconversie până în săptămâna 4 de la debut. În cazurile în care se produce tranziţia către infecţia cronică, se depistează în mod obişnuit titruri persistent crescute de anticorpi după 4-6 luni de la debutul bolii.
Detectarea anticorpilor anti-D totali (IgG+IgM) reprezintă cel mai important test de screening al hepatitei cronice D.
Hepatita cu virus E – este o infecție, dată de un virus de tip ARN cu cale de transmitere fecal – orală sau prin contact direct de la persoană la persoană. Este întâlnit la cazurile de hepatită acută virală, sursa fiind reprezentată de apa sau alimentele contaminate.
Perioada de incubație este de 2 – 10 săptămâni, iar formele de boală sunt medii și severe.
- Diagnosticul de laborator se face prin evidențierea procesului inflamator – creșterea transaminazelor (ALT-ului) și prin apariția celor două tipuri de anticorpi anti-HEV-IgM și anti-HEV-IgG. Primul confirmă infecția, iar al-2-lea arată că organismul a trecut prin infecție și s-a vindecat.
Referințe:
- https://www.worldhepatitisday.org/
- https://www.hopkinsmedicine.org/health/conditions-and-diseases/liver-anatomy-and-functions
- http://www.sfatulmedicului.ro/Anatomia-abdomenului/anatomia-si-functiile-ficatului_5675
- https://www.synevo.ro/shop/arn-viral-hepatita-d-cantitativ/
- https://www.synevo.ro/shop/anti-hd/
- Adrian Streinu-Cercel, Totul despre hepatite și virusurile hepatitice A, B, C, D și E, Editura Coreus Publishing, 2009.
- Corneliu Borundel, Medicina internă pentru cadre medii, Editura All, 2009.
